Scrisoarea lui Tiberius Boşilcă, fotbalistul câmpinean plecat la muncă în Germania şi care sâmbătă debutează împotriva lui Werder Bremen

"Povestea pe care vreau să v-o spun începe pe când aveam 17 ani și am fost cumpărat de la Dinamo de FC Snagov aflată atunci în Liga a 2-a. La 18 ani și două luni am debutat în Liga a 2-a contra Sportului Studențesc în Regie. Un an mai târziu, aflat într-o bună formă sportivă, am suferit o comoție cerebrală după o ciocnire în ultimele minute ale unui meci oficial, accidentare care m-a ținut 3 luni în afara terenului. La câteva luni după revenirea pe gazon am fost anunțat de antrenorul de portari că voi fi convocat la o preselecție pentru echipa națională Under 19. La scurt timp am suferit o accidentare la genunchi în timpul unui antrenament. După 3 săptămâni de repaus, doctorul care m-a consultat atunci, pe baza RMN-ului și a simptomelor mele, mi-a spus că pot relua normal antrenamentele deși încă aveam o durere destul de mare. În antrenamentul imediat următor, genunchiul a cedat și am fost diagnosticat cu ruptură de menisc intern. Am fost operat chiar de ziua mea de naștere, iar după operație am făcut 3 luni doar recuperare. Am revenit la antrenamente încrezator și am muncit mult să pot reveni la o formă cât mai bună și poate din nou în vizorul echipei naționale.

A urmat perioada de pregătire de dinaintea startului sezonului 2010-2011, iar ultimul meci amical înainte de plecarea în cantonament a fost contra celor de la Victoria Brănești. În minutul 88, după o ieșire în afara careului, am suferit o dublă fractură de tibie și peroneu după o ciocnire cu 2 jucători. Am rămas întins pe teren 30 de minute până la sosirea ambulanței, eram în stare de șoc și speram să nu fie adevărat, speram să fie doar un coșmar din care să mă trezesc și să nu îmi întristez din nou familia, dar nu a fost așa... Au urmat 10 zile în spital, în care din partea clubului am fost contactat doar de doi colegi și de antrenorul de portari. Pe urmă nimeni altcineva nu s-a mai interesat de mine. A urmat o perioadă foarte dificilă din viața mea, am simțit că tot ce construisem s-a dărâmat, că nu mai am la ce sa visez. După două luni de la operație, am început recuperarea la Centrul Național de la Mogoșoaia, am învățat din nou să merg și să progresez datorită fizioterapeutului Naționalei, Tinel Tancu. Cei din cadrul clubului îmi repetau că s-a terminat, că este foarte greu să mai fac performanță după asemenea accidentari în lanț. Lucrul ăsta mă motiva și îmi dadea și mai multă putere să continui. Recuperarea am plătit-o din banii mei deoarece clubul nu a vrut să plătească. Practic clubul mă abandonase. După 6 luni de recuperare am putut alerga din nou, dar cu tija care îmi susținea tibia.

Între timp, Laurentiu Reghecampf fusese numit antrenor. Am intrat în programul echipei, iar Reghe mi-a spus că nu fac parte din planurile sale. Trecuseră 2 ani de la ultimul meu meci oficial și în ultimul an primisem doar două salarii. Am vorbit cu conducerea și m-au lăsat să plec liber. Am plecat din București și m-am intors la Câmpina, orașul meu natal. Doar familia mi-ar fi putut vindeca moralul. Am continuat fotbalul la Câmpina, practic mă întorsesem unde a început totul. Mă antrenam dimineața singur și seara cu echipa. Am trăit din nou bucuria meciurilor oficiale, iar după terminarea turului am avut un meci amical cu Petrolul Ploiești, încheiat 0-0. După meci am fost anunțat de antrenorul meu că antrenorul cu portarii de la Petrolul vrea să merg cu echipa în următorul lor cantonament. A doua zi am fost anunțat de conducerea echipei mele că Vivi Rachită (pe atunci antrenor la Petrolul) s-a opus ca eu să mai merg în cantonament deoarece dorește să îl transfere pe portarul lituanian Valincius. Am terminat sezonul la Câmpina și m-am întors în București la Juventus unde am jucat câteva luni, apoi am început pregătirea cu Adrian Iencsi la FC Voluntari și am făcut un cantonament foarte bun. Am dat probe la Rapid înainte de startul Ligii secunde. În timpul pregătirii am suferit o întindere de ligament la umărul drept și nu am mai putut continua antrenamentele. Durerile erau foarte mari, iar medicii mi-au spus că ar fi mai bine să aștept ca durerile să treacă prin tratament și să nu fiu operat.

Rămăsesem fără echipă și accidentat. După 5 luni de tratament durerile erau aproape aceleași. Am continuat să mă antrenez singur și mă rugam ca durerile să-mi treacă. Știam că timpul mi se scurge. Mă antrenam cu lacrimi în ochi și simțeam că nu mai am pentru ce să mă mai antrenez, simțeam că nu voi mai putea juca vreodată fotbal, dar nu mă puteam opri. Am început fotbalul la vârsta de 7 ani și de atunci m-am dedicat în totalitate, e foarte greu să accepți că nu mai ai de ce să lupți, că drumul s-a sfârșit, că ai dezamăgit copilul din tine care odată visa la mult mai mult decât ai realizat. A trebuit să iau o decizie. Acum doi ani și jumătate am hotărât să plec la un prieten în Germania să muncesc. Munceam 10 ore pe zi, de la ora 14.00 până la 00.00, iar dimineața mergeam la alergat. După 5 luni de muncă, în fabrica unde lucram a venit cineva la mine care m-a întrebat dacă e adevărat că am jucat fotbal în Liga a 2-a din România. Am discutat, mi-a spus că reprezintă o echipă de Liga 6-a din Germania și că vrea să mă prezint la antrenamente să mă testeze. 
M-am prezentat la antrenament, nu am simțit nicio durere, iar după al doilea antrenament deja mi s-a propus să rămân. Am aflat că echipa pierduse câțiva jucători importanți înaintea începerii sezonului și era pe ultimul loc după 5 etape, cu un singur punct acumulat și 22 de goluri primite. Nu am stat pe gânduri, mi-am dat demisia de la locul de muncă și am reluat munca pe care o îndrăgeam cu adevărat. Am intrat în echipă, iar după primele jocuri, ziarele locale au început să scrie despre intervențiile mele care au ajutat clubul să acumuleze puncte. În startul returului am învins cu 2-0 liderul care ne bătuse în tur cu 10-0 chiar cu un meci înainte ca eu să ajung la echipă. 
Ne-am calificat și în finala cupei pe regiune în care clubul nu mai ajunsese din 1981. Mulțumesc lui Dumnezeu, m-a ajutat să rămân sănătos, să îmi continui seria meciurilor bune și să îmi ajut echipa până în ultima etapă în care ne-am salvat de la retrogradare, după o victorie cu 2-0. Lumea fotbalului de la acest nivel a asociat salvarea de la retrogradare cu transferul meu la echipă. S-a aflat rapid despre mine, despre meciurile pe care le-am făcut, oamenii fiind foarte pasionați de fotbal aici. În ziar s-a scris că vin din România și că am jucat la Dinamo București (probabil singura echipă pe care o cunosc din CV-ul meu).

Am primit oferte de la mai multe cluburi. Echipa de Liga a 4-a VfB Oldenburg a fost cea mai interesată de mine și de astăzi sunt jucătorul lor. Tocmai am fost anunțat că duminică voi debuta în amicalul cu Werder Bremen. Dacă fotbalul s-a întors la mine când credeam că mă părăsise definitiv, cred că nimic nu este imposibil dacă îți dorești cu adevărat. Sper că nu am fost prea sentimental sau lipsit de modestie, pur și simplu v-am explicat exact așa cum s-au întâmplat lucrurile pentru mine. Sunt Tiberius Boșilcă, am 27 de ani și cât timp voi putea juca fotbal nu voi renunța la visul de a îmbrăca tricoul echipei naționale!"