Mara Merca și povestea ei fabuloasă: de la media 10 la „Grigorescu” la singurul român care a lucrat la Raportul Pisa al OECD!

- Interviuri -

Mara Merca a absolvit Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” din Câmpina în anul 2020 și a avut media 10 la bacalaureat. Apoi, a fost admisă la King's College din Londra, a urmat masterul la celebra SiencePo, în Franța, a lucrat la Consiliu Europei la Bruxelles și a fost singurul român care a lucrat la Raportul Pisa al OECD! Acum, este la Geneva și face doctoratul!

La șase ani după interviul de la finalul sesiunii de bacaluareat, Mara Merca ne-a acordat un nou interviu, mult mai amplu, dar foarte interesant. Este un dialog savuros și, chiar dacă poate părea lung, este și o radiografie clară a sistemului de educație din România...

Cum a fost viața ta după terminarea liceului? Cum au fost anii de facultate?
Au fost șase ani incredibil de intenși, în care am crescut și m-am schimbat enorm. Am plecat din Câmpina în 2020, în plină pandemie, pentru a începe facultatea în străinătate. Nu cred că realizam atunci cât de mult avea să mi se schimbe viața.
Anii de facultate au fost o combinație de entuziasm, multă muncă, provocări și descoperiri. Dincolo de cursuri și examene, a trebuit să învăț să fiu independentă, să mă adaptez unor sisteme educaționale și unor medii culturale diferite, să îmi construiesc singură o viață și să îmi găsesc locul printre oameni veniți din toate colțurile lumii.
Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care mi le-au oferit studiile în străinătate a fost contactul cu oameni care gândeau foarte diferit de mine, dar de la care aveam enorm de învățat. Mi-am pus la îndoială multe dintre convingerile inițiale și am început să înțeleg mai bine ce mă interesează cu adevărat și ce fel de contribuție vreau să am prin munca mea.
Nu a fost însă totul atât de frumos sau de simplu pe cât poate părea din exterior. Au existat perioade de singurătate, nesiguranță, oboseală și foarte multă presiune. Am avut de luat decizii importante, pe barba mea, la vârsta la care încă încercam să îmi dau seama cine sunt. Știind cât de mult munceau ai mei pentru ca eu să pot studia în străinătate, simțeam că nu există marjă de eroare. Am trăit și cu sentimentul de vinovăție că, de fiecare dată când mă întorceam acasă, mai descopeream câte un rid sau un fir alb, în timp ce eu eram departe.
Privind în urmă, cred că facultatea m-a învățat mult mai mult decât ceea ce scrie pe diplomele mele. Acasă îmi era ușor să fiu cea mai bună. De când am plecat, nu am mai fost niciodată cea mai bună nicăieri. La început, asta mi-a zdruncinat complet încrederea în mine cu care plecasem. Dar, în timp, m-a obligat să construiesc un alt fel de încredere, una care nu mai depinde de a fi mereu prima, ci de faptul că știu că pot învăța, că pot face față provocărilor și că mă pot ridica după o greșeală. Am învățat că pot fi valoroasă și demnă de respect fără să fiu cea mai bună din încăpere, că pot contribui într-o echipă fără să transform totul într-o competiție și că a-mi recunoaște limitele nu înseamnă să fiu mai puțin capabilă. Dar poate cel mai important este că, în acești ani, am început să îmi construiesc o viață care să fie cu adevărat a mea. Nu doar o carieră, ci și prietenii, relații, pasiuni și o perspectivă asupra lumii pe care nu cred că aș fi putut să o dezvolt în același fel dacă nu aș fi plecat.
Dacă ar fi să rezum acești șase ani într-o singură idee, aș spune că am plecat de acasă cu foarte multe visuri și cu o imagine destul de clară despre cine voiam să devin. Între timp, am descoperit că lumea este mult mai mare decât îmi imaginam și că există mult mai multe moduri de a-ți construi o viață frumoasă decât credeam la 18 ani.

Un examen la drept european de patru ore, „un examen superb, o reală plăcere intelectuală”

Cât de mare este decalajul dintre sistemul românesc de învățământ și cel din afară?
Este mare, categoric. Răspunsul scurt este că diferențele cele mai mari au doi mari vinovați - subfinanțarea cronică și lipsa unei filosofii coerente de predare și învățare, care să fie ancorată în viitorul pieței muncii și care să creeze un mediu educațional util, sănătos și echitabil. Când vine vorba de finanțare, lucrurile sunt la cheremul voinței politice. Legate de aspectele de administrare și de politici publice, aș putea scrie o carte despre asta. Dar aici o să mă rezum la câteva dintre anecdotele personale care m-au marcat în termeni de diferență față de România.
Un prim punct ar fi ce înseamnă nota maximă în fiecare sistem. Tot pe subiectul evaluării și al notării, am avut în universitățile la care am fost în acești șase ani cred că doar două-trei examene bazate pe memorare. Tehnicile de evaluare sunt variate, bazate pe o suită de eseuri de cercetare, eseuri de opinie, mult lucru în echipă (fie sub formă de proiecte, rapoarte sau prezentări), simulări cu întreaga clasă sau cohortă a unor contexte și probleme reale din domeniul sau industria aferente, și foarte mult studiu și redactare de documente aplicate, cât mai asemănătoare cu ce se cere la locurile de muncă vizate de facultatea ta.
Ca să dau un scurt exemplu: am avut un examen la drept european care a durat patru ore. De ce? Pentru că am ajuns în sală și ni s-au dat toate materialele de care aveam nevoie - toate legile și tratatele necesare, plus câteva documente fictive: scrisori, poziții în presă etc. N-a trebuit să memorăm nimic. Și de ce am fi făcut-o? Un avocat de drept european poate să acceseze tratatele oricând; esențial este cum raționează și cum aplică ceea ce are la mână. A fost un examen superb, o reală plăcere intelectuală. Din ce am mai auzit și văzut în universitățile din România, aceste metode de evaluare nu sunt tocmai comune.
Piața muncii a ajuns pretutindeni să fie foarte dură. Eu am colegi cu câte două mastere la universități de top, care nu au reușit să se angajeze încă, deși sunt perfect echipați pentru joburile la care aplică și au un profil și un CV de excepție. În condițiile acestea, nu pot decât să fiu speriată și îngrijorată pentru studenții români care nu au cum să iasă altcumva decât debusolați și pierduți pe piața muncii.
Când vine vorba de învățământul primar și secundar, ce m-a marcat este că, în Franța, cât timp am fost angajată, toți colegii mei care aveau copii la școală fugeau miercurea de la muncă pentru a putea duce copii la activitățile sportive și artistice extracurriculare obligatorii, care se întâmplau în centre sportive și artistice comunitare și care erau tratate în cel mai serios mod posibil. Pentru că, în Paris spre exemplu, nu există minut al zilei să nu vezi pe cineva făcând o formă de sport sau ceva artistic. Lumea înțelege că este baza pentru o viață sănătoasă, o comunitate închegată și un mediul social activ și puternic. Prin urmare, există și enorm de multe facilități pentru așa ceva.
Asta ca să nu mai vorbim de o veche temă, și anume învățământul vocațional dual. M-am mutat de curând în Elveția, o țară care este navetă spațială în Europa. Șomajul extrem de mic, condițiile de viață foarte ridicate, economia tun. Să fie oare coincidență faptul că aici educația este de un pragmatism agresiv? 70% dintre elevi aleg aici învățământul vocațional dual. Elveția a găsit formula perfectă: finanțare excelentă, salarii atractive pentru profesori, legătură directă între mediul academic și cel economic, prestigiu internațional uriaș al universităților unde se încurajează inovarea și, mai ales, o flexibilitate socială prin care o meserie tehnică este la fel de respectată ca o diplomă universitară.
Sigur, la nivel de experiență personală, comparația nu este tocmai deplină, pentru că în România nu am experimentat niciodată la prima mână învățământul superior, iar în străinătate nu am trecut prin cel primar și cel secundar. Chiar și în instituțiile în care am studiat eu, structura de funcționare era semi-privată, deci nu am studiat niciodată în universități 100% de stat în străinătate. Totuși, sunt în contact cu persoane din toate mediile și ne împărtășim experiențele. Mai mult, îmi legitimează opinia și experiența mea profesională, deoarece am lucrat ca analist de politici publice educaționale la OECD și la Comisia Europeană, iar acum sunt asistent de cercetare pe un proiect care vizează guvernarea globală a educației, prin urmare specializarea mea profesională este în educație comparată. Aș putea deci oferi și o perspectivă mai tehnică asupra diferențelor, dar o să mă rezum la atât momentan.

Cât din ceea ce ai învățat la liceul din Câmpina ți-a folosit cu adevărat la nivel internațional?
Marele meu noroc în viață a fost să am profesori buni și dedicați, doi dintre ei să-mi fie părinți, iar eu să reușesc să fiu ca un burete în jurul lor. CNNG a fost un loc foarte bun pentru dezvoltarea mea. Deși mă uit mult mai critic acum în spate, din cauza experienței acumulate, am încă luciditatea să înțeleg că ce ni s-a oferit în "Grigorescu" a fost pe cât de bine se putea în România, mai ales în afara orașelor mari. Nu aș ști să dau un procent, însă folosesc mult din bazele care s-au pus în Grigorescu. Asta și pentru că am avut inspirația și tăria de caracter să aleg profilul de Științe Sociale, știind că asta îmi doresc cu adevărat să fac, și să nu mă las influențată de curentul snob de opinie că doar Mate-Info este un profil cu care poți reuși în viață. Orele de socio-umane cu doamna Sârbu, geografia politică cu domnul Alecu, statistica, economia și fizica prin care am trecut exact cât trebuie, orele de TIC ale domnului tată Merca și, evident, cum m-a format și șlefuit ca om doamna mamă Merca.
Toate astea mi-au fost necesare. Privind în urmă, realizez că tocmai această deschidere, rară în sistemul nostru atât de compartimentat, m-a pregătit pentru lumea reală: astăzi, natura muncii mele la nivel internațional este exact un mix sofisticat între analiza profundă a comportamentului uman și economic și cunoștințele tehnice de programare pentru statistică socială. Ceea ce părea la liceu o combinație eclectică a devenit, de fapt, avantajul meu competitiv pe piața globală.

„Viitorul nu aparține celor care execută impecabil trecutul, ci celor care îndrăznesc să inoveze”

Cât de mult valorează o notă de 10 în România, la Londra sau Paris?
În Anglia, notarea la facultate nu se face pe principiul că nota maximă se acordă dacă îndeplinești toate cerințele acelei evaluări, și nici dacă ești cel mai bun din clasa ta. Ei notează pe toată lumea în funcție de “standardul industriei”, adică nota maximă este pentru muncă care atinge nivelul unui profesor sau al unui expert în domeniu.
De aceea, notele studenților stau undeva în jurul a 60 de puncte din 100, iar dacă ai 70 sau mai mult ești extraordinar ca student, ceea ce ei încadrează ca “First Class”. Atât în Marea Britanie, cât și în Franța, notele maxime sunt ceva extrem de rar, adesea fiind rezervate pentru teste grilă sau examene cu răspunsuri exacte. La noi, s-a făcut o obsesie din a obține nota 10, iar cea mai mare onoare cu care te poți mândri tu și toate neamurile este să fii un elev de “10 pe linie”.
Nu mă înțelegeți greșit, și eu am avut tot medii de “10 pe linie”, însă am știut mereu că valoarea acelor note nu este atât de mare pe cât făcea lumea din jur să sune. Să ai 10 în România nu arată decât că ți-ai dat silința să faci ce ți s-a cerut cum trebuie, iar mediile de 10 pe linie arată că poți face asta constant. Lucruri bune, dar care, în definitoriu, sunt atribute de executant, de angajat bun… Și cam atât. Nu este nimic extraordinar ca performanță intelectuală, ci mai degrabă ca anduranță de executare.
La școală, ca la școală... Dar deja în universitate este foarte dăunător să ți se dea impresia că tu ești de nota 10, iar apoi să ieși din facultate și să realizezi că poți face doar 50-60% din tipul de job pentru care te-ai pregătit. Acest “10 pe linie” în facultate mi se pare mai mult o cultură de alimentare a ego-ului și de obsesie față de note. Este, în primul rând, complet nerealist, iar, în al doilea rând, ușor penibil.
Tragedia sistemului nostru nu este că ne educă greșit, ci că ne vinde o iluzie: am creat un ecosistem în care nota 10 a devenit un trofeu al conformismului. Am ajuns să măsurăm valoarea unui om prin capacitatea lui de a reproduce perfect o cerință, uitând că viitorul nu aparține celor care execută impecabil trecutul, ci celor care îndrăznesc să inoveze.

„Putem îmbrăca doi copii în aceeași uniformă, dar asta nu înseamnă că le-am oferit aceleași șanse să învețe”

Ca specialistă care analizează datele și rezultatele PISA 2025, spune-ne direct: care este cel mai mare mit pe care ministerul sau profesorii din România îl cred despre educație, dar cifrele reale îl contrazic complet?
Cred că unul dintre cele mai persistente mituri este că succesul școlar depinde în primul rând de cât de mult muncește un elev și că, dacă este suficient de ambițios, poate reuși indiferent de mediul din care provine.
Datele PISA contrazic această imagine simplistă a meritocrației. În România, statutul socioeconomic al elevului este mult mai puternic asociat cu performanța școlară decât în majoritatea sistemelor educaționale participante. La PISA 2025, diferența dintre elevii cei mai avantajați și cei mai dezavantajați socioeconomic a fost de 122 de puncte la științe, față de 85 de puncte în media OCDE. Mai îngrijorător este că, în ultimul deceniu, această diferență s-a accentuat în România, în timp ce media OCDE a evoluat în direcția opusă.
Există și un paradox interesant: elevii români tind să fie mai optimiști în privința posibilităților de mobilitate socială decât ne-am aștepta pe baza nivelului efectiv al mobilității sociale din România. Cu alte cuvinte, continuăm să credem în promisiunea că educația oferă tuturor șansa de a reuși, deși rezultatele ne arată cât de inegal sunt distribuite aceste șanse. Poate și pentru că ni se repetă constant că, dacă învățăm suficient și muncim din greu, putem ajunge oriunde. Este o promisiune frumoasă, dar incompletă atunci când ignorăm condițiile foarte diferite în care cresc și învață copiii.
Una este să locuiești la 15 minute de o școală bine dotată și alta este să faci zilnic o oră de navetă, uneori în condiții dificile. Una este să ai acasă propriul birou, un calculator și părinți care își permit să te susțină financiar și alta este să împarți o cameră cu frații tăi, să nu ai acces constant la internet sau să nu existe în comunitatea ta profesori pentru toate disciplinele. Nu putem pretinde că acești copii concurează în condiții egale și apoi să explicăm diferențele de performanță exclusiv prin cât de mult au muncit.
Tocmai de aceea, mi se pare aproape absurd că discutăm despre introducerea uniformelor școlare ca soluție pentru reducerea inegalităților sociale, în timp ce asemenea disparități structurale persistă. Putem îmbrăca doi copii în aceeași uniformă, dar asta nu înseamnă că le-am oferit aceleași șanse să învețe. Egalitatea de aparență nu înseamnă egalitate de oportunități.
Investițiile masive și susținute în educația de calitate din mediul rural și din comunitățile dezavantajate ar trebui să reprezinte o prioritate națională. Asta înseamnă școli bine dotate, profesori calificați și sprijiniți să lucreze în aceste comunități, transport școlar sigur și accesibil, mese calde, programe remediale, consiliere și activități extracurriculare. Înseamnă să identificăm concret barierele cu care se confruntă acești copii și să investim diferențiat, în funcție de nevoile lor, astfel încât locul în care s-au născut să nu le determine perspectivele educaționale. Nu este suficient să le spunem copiilor că educația este cheia succesului, dacă nu le oferim și condițiile necesare pentru a beneficia de ea. Școala ar trebui să fie un mecanism de mobilitate socială, nu unul care reproduce și legitimează inegalitățile cu care copiii pornesc deja la drum.

O radiografie a sistemului de educație din România, ca un rechizitoriu!

Ce anume are sistemul britanic sau cel francez și lipsește cu desăvârșire în școala românească pentru a pregăti un tânăr de succes?
Finanțarea adecvată și o orientare mult mai pragmatică a educației spre viitor, inclusiv spre piața muncii. Asta presupune nu doar un curriculum relevant, ci și consiliere și orientare profesională, oportunități de învățare practică și legături mai strânse între școli, universități și mediul profesional. Aș adăuga un al treilea aspect, poate chiar mai important: capacitatea de a construi și susține o viziune națională proprie asupra educației. În România, discutăm frecvent despre ce ar trebui să preluăm din sistemul finlandez, britanic, francez sau din alte modele considerate de succes. Cred însă că întrebarea fundamentală ar trebui să fie alta: ce fel de societate și economie vrem să construim în România și ce sistem educațional ne trebuie pentru a ajunge acolo?
Avem propriile provocări, de la disparitățile dintre mediul rural și cel urban până la decalajele de dezvoltare regională, deficitul de competențe și migrația forței de muncă. Avem și propriile priorități economice și sociale, care ar trebui să se reflecte în politicile educaționale. În plus, aș pune un accent mult mai mare pe monitorizarea și evaluarea politicilor publice. În România, dezbaterea despre educație se concentrează adesea pe ce reforme ar trebui introduse, dar mult mai puțin pe evaluarea riguroasă a celor deja implementate. Câte dintre programele lansate în ultimii ani și-au atins obiectivele? Care au produs îmbunătățiri măsurabile ale rezultatelor elevilor? Care au redus inegalitățile și care au consumat resurse fără efectele așteptate? Avem nevoie de mecanisme prin care să putem răspunde sistematic la aceste întrebări și să ajustăm politicile în funcție de dovezi, nu doar de prioritățile politice ale momentului.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să învățăm din experiența altor țări. Dimpotrivă, comparațiile internaționale sunt extrem de valoroase. Dar există o diferență între a învăța din politicile altora și a importa soluții fără să înțelegem în ce condiții au funcționat și dacă răspund problemelor noastre.
România are nevoie de un sistem educațional construit în jurul propriilor nevoi și ambiții, susținut prin investiții pe termen lung și prin politici coerente, care să nu fie reinventate la fiecare schimbare de guvern.

Te-ai lovit vreodată de prejudecăți în marile universități sau în instituțiile europene doar pentru că provii dintr-un oraș mic din România, cum este Câmpina?
Și dacă m-am lovit de ele, le-am lovit și eu înapoi. Nu cred că aceste experiențe sunt neapărat specifice marilor universități sau instituțiilor internaționale. Prejudecățile există peste tot, inclusiv în medii care se consideră foarte educate și progresiste.
Da, lumea a încercat să mă excludă uneori pentru că nu eram franțuzoaică, nemțoaică sau britanică. Da, au existat și bărbați care au considerat că, fiind femeie și tânără, nu merit să fiu luată la fel de în serios sau este normal să facă abuz de putere.
Ei au încercat. Întrebarea e dacă le-a reușit. Eu refuz să întârzii prea mult asupra unor astfel de experiențe și oameni. Am observat că, de regulă, îmi ia cam un an să ajung mai departe decât oamenii care au încercat să mă tragă în jos. Sunt ambițioasă, știu cât muncesc și nu îmi consum energia inutil. Prefer să îmi văd de drum și să las ceea ce fac să vorbească pentru mine.
Totuși, nu tolerez principial asemenea comportamente. Le confrunt atunci când este necesar și, mai ales, atunci când le văd îndreptate împotriva cuiva care nu știe sau nu poate să se apere. Altfel, în ceea ce mă privește... Câinii latră, ursul merge. Eu sunt conștientă că nu toată lumea are aceleași resurse, oportunități sau posibilități de a depăși astfel de obstacole. Faptul că eu reușesc să merg mai departe nu înseamnă că prejudecățile sunt inofensive sau că fiecare persoană ar trebui să fie nevoită să demonstreze de două ori mai mult pentru a primi același respect.
Îmi doresc și încerc să contribui la o lume în care românii, femeile, tinerii sau orice alte persoane nu sunt judecați pentru locul din care provin, pentru identitatea lor sau pentru lucruri care nu ar trebui să le determine valoarea și oportunitățile. Vreau ca, pentru cei care vin după mine, asemenea lupte să fie din ce în ce mai puțin necesare.

„Nu vrem doar un loc de muncă în România. Vrem să avem posibilitatea de a contribui la direcția în care se dezvoltă țara”

Ce ar trebui să se schimbe radical în România de mâine pentru ca tu – și alți tineri din generația ta, care lucrează la Geneva sau Paris – să vă întoarceți definitiv în țară?
Cred că mulți ar fi surprinși să afle cât de mulți dintre noi ne-am întoarce în România în secunda doi, dacă am simți că experiența și competențele noastre sunt cu adevărat dorite și valorificate.
Cunosc mulți tineri care au studiat și lucrează în universități prestigioase, instituții europene sau organizații internaționale și care și-ar dori să contribuie la dezvoltarea României. Mulți dintre noi ne-am pregătit ani întregi tocmai pentru a putea gândi strategic, coordona proiecte, construi politici publice și, în timp, ocupa poziții de conducere. Nu cerem să ni se ofere aceste poziții automat, ci să avem oportunități reale și meritocratice de a concura pentru ele.
Vă dau un exemplu personal. După absolvirea masterului la Sciences Po, am aplicat la un concurs organizat de Ministerul Afacerilor Externe. Dosarul mi-a fost respins pentru că universitatea nu emisese încă diploma, deși aveam o adeverință care confirma absolvirea studiilor. Semnalasem anterior această problemă, dar regulamentul nu oferea o soluție pentru situația respectivă. Ulterior, platforma de înscriere a fost redeschisă după termenul-limită, deși regulile inițiale interziceau modificarea dosarelor.
Problema mea nu este că ar fi trebuit să fiu acceptată indiferent de regulament. Problema este că un stat care își dorește să atragă tineri formați în cele mai bune universități din lume ar trebui să aibă proceduri administrative capabile să recunoască parcursurile lor educaționale și profesionale, dar și reguli clare, transparente și aplicate consecvent. Nu putem vorbi despre meritocrație dacă oamenii sunt eliminați din competiție înainte să aibă ocazia să își demonstreze competențele.
Mai există însă o problemă despre care cred că trebuie să vorbim deschis: accesul la funcțiile publice și percepția că, pentru anumite poziții, contează mai mult pe cine cunoști decât ceea ce știi să faci. Nu sunt naivă. Relațiile profesionale contează peste tot, inclusiv în instituțiile europene și organizațiile internaționale. Contează cine îți cunoaște munca, cine îți poate recomanda competențele și cine are încredere să îți ofere responsabilități. Dar există o diferență fundamentală între a avea o rețea profesională care îți recunoaște valoarea și a avea “pile” care îți oferă acces la o funcție indiferent de competențe.
Sigur că și salariile contează. Dar, pentru mulți dintre cei pe care îi cunosc, nu sunt principala motivație. Am accepta inclusiv compromisuri financiare dacă am ști că munca noastră contează, că avem autonomie profesională și că putem produce schimbări reale. Nu vrem doar un loc de muncă în România. Vrem să avem posibilitatea de a contribui la direcția în care se dezvoltă țara.
România nu trebuie să ne convingă să ne întoarcem prin apeluri la patriotism. Trebuie să ne demonstreze că există loc pentru competență, integritate și inițiativă în instituțiile sale, inclusiv la nivel de decizie.

„Indiferent de oraș, program sau cât de aglomerată a fost ziua, un lucru a rămas constant: în fiecare seară am vorbit cu toți ai mei”

Cum arată o zi din viața ta?
Zilele mele diferă destul de mult unele de altele, mai ales de când am început noul loc de muncă și doctoratul, în septembrie. În prezent, cea mai mare parte a săptămânii este dedicată proiectului de cercetare la care lucrez și cursurilor de la universitate. Programul este destul de flexibil: uneori încep să lucrez foarte devreme dimineața, alteori mă prinde noaptea târziu în fața calculatorului. Sunt zile în care aproape că nu mă ridic de pe scaun, dar și zile în care reușesc să merg la cursurile mele de dans oriental sau de dans popular românesc, să ies la o plimbare ori să mai rezolv câte ceva administrativ legat de mutarea și stabilirea mea la Geneva.
Dar, dacă mă întrebați cum a arătat o zi obișnuită din viața mea în cea mai mare parte a acestui an, răspunsul este cu totul altul.
În timpul săptămânii locuiam la Paris. Mă trezeam la 7 dimineața, mă pregăteam și ajungeam la sediul OCDE în jurul orei 8:30, când începeam munca. La 12:30 luam pauza de prânz cu colegii, urmată, bineînțeles, de cafeluța de după. Apoi continuam să lucrez, de cele mai multe ori până seara târziu. Nu era neobișnuit să plec de la birou la 8 seara.
Ajunsă acasă, vorbeam cu ai mei, mâncam ceva și, dacă mai aveam energie, continuam să lucrez puțin, fie pentru proiectele de la OCDE, fie pentru a mă pregăti pentru concursul de admitere la Comisia Europeană, care urmează să aibă loc. Apoi mergeam la culcare și o luam de la capăt.
În weekenduri făceam naveta la Bruxelles, unde rămăsese prietenul meu. Ne mutaserăm împreună acolo când am început stagiul la Comisia Europeană, iar între timp el își găsise un loc de muncă bun. Numai că, la un moment dat, am fost contactată complet neașteptat de OCDE, care avea nevoie de cineva pentru echipa PISA, la Paris. Era o oportunitate extraordinară, mai ales că urma să fie primul meu loc de muncă propriu-zis, nu un stagiu.
Și aici nu pot să nu remarc o ironie. În România, după cum am zis mai sus, încercasem să candidez la un concurs organizat de MAE, dar mă lovisem de bariere administrative și de probleme de transparență care m-au împiedicat să ajung măcar în etapa în care să îmi pot demonstra competențele. În schimb, la OCDE, o organizație la care România nici măcar nu este încă membră și unde accesul profesional poate fi mai complicat pentru cetățenii statelor nemembre, lucrurile s-au întâmplat exact invers. Nu aveam nicio relație personală care să îmi faciliteze intrarea și nici măcar nu aplicasem pentru acel post. Ei au fost cei care m-au contactat, în urma stagiului făcut la ei, pentru că au considerat că profilul și experiența mea corespundeau nevoilor lor.
Mi se pare grăitor că o organizație internațională din care România încă nu face parte a văzut în mine un potențial pe care instituțiile propriei țări nu mi-au oferit nici măcar ocazia să îl demonstrez.
Așa că am încheiat puțin mai devreme stagiul de la Comisia Europeană și m-am mutat la Paris, în timp ce prietenul meu a rămas la Bruxelles.
Dacă v-am pierdut pe parcursul acestei povești, să știți că nici eu nu am mai înțeles mare lucru din viața mea anul acesta! A fost un an cu foarte multă muncă epuizantă, multe mutări, trenuri, avioane, bagaje și schimbări de planuri. Dar, privind în urmă, toate au dus spre un final frumos și spre un nou început la Geneva.
Și, indiferent de oraș, program sau cât de aglomerată a fost ziua, un lucru a rămas constant: în fiecare seară am vorbit cu toți ai mei.

Ți-e dor de Câmpina? Ții legătura cu prietenii de aici, cu foștii colegi?
Sigur că îmi este dor, dar adevărul este că mai țin legătura doar cu o mână de oameni, cu care caut să mă văd de câte ori revin, pe care îi chem să mă viziteze și cu care merg în vacanțe. Sunt câțiva oameni pe care i-am cunoscut timp de vreo opt ani cât eram acasă. Crești, viața te schimbă, poate nu mai sunteți la fel de compatibili, dar e sigur că ții la ei ca la niște frați. În rest, niciodată nu am avut grupuri de prieteni în Câmpina și, sincer, nu m-am regăsit prea mult în atmosfera socială de acasă.
Mult timp am crezut că poate este o problemă a mea. Că sunt prea individualistă, prea idealistă sau că am așteptări nerealiste de la prietenii. Dar, odată ce am plecat și am cunoscut oameni din tot felul de țări și medii, am descoperit cât de frumoase pot fi prieteniile construite nu doar pe proximitate fizică sau pe faptul că ai crescut în același loc, ci pe valori, interese și sentimente comune.
Prietenii în care nu te simți obligat să ții legătura zilnic sau să bârfești aceiași oameni ca să îți demonstrezi loialitatea, ci în care contează să fii cu adevărat alături de celălalt în momentele importante, chiar dacă vă auziți rar. Fiecare are viața lui, propriile responsabilități, ambiții și lucruri pe care încearcă să le construiască, iar apropierea nu ar trebui să depindă de cât de des reușiți să vă vedeți.
Am descoperit și cum se simte să ai prieteni cărora nu le este teamă sau rușine să îți arate deschis că te prețuiesc, că se bucură pentru tine și că ești importantă pentru ei. Oameni care sunt curioși să te descopere, care fac loc și sărbătoresc ceea ce îți place, chiar dacă este nou și atipic pentru ei. Cu părere de rău, nu pot spune asta despre prea mulți dintre oamenii pe care i-am cunoscut acasă. Dar poate că a fost doar neșansa mea...
În același timp, nu mă simt niciodată cu adevărat departe de Câmpina sau de anii de liceu. Prietenul meu mi-a fost coleg de clasă timp de opt ani înainte să fim împreună, așa că împărtășim o mare parte din aceleași amintiri, cunoaștem aceiași oameni dragi și avem o istorie comună care ne leagă de locul din care am plecat. Și, poate cel mai frumos, indiferent prin câte orașe și țări ne poartă viața, ne întoarcem amândoi la același „acasă”, la două familii pe care le iubim enorm.

Când ai terminat liceul, în 2020, ne spuneai că peste zece ani te vezi mămică. A rămas valabil? Unde vei dori să-ți crești copiii?
Absolut! Și sper să mă ajute Dumnezeu și soarta asta. În mare parte, tot ceea ce fac acum și cât de mult muncesc este pentru ca, într-o zi, să le pot oferi copiilor mei și, sper eu, și copiilor altora, cât mai multe dintre oportunitățile de care vor avea nevoie pentru a-și construi propriul drum.
Am avut norocul extraordinar să cresc într-o familie în care părinții și bunicii mei au muncit de dimineața până seara pentru ca eu să îmi permit să visez. Mi-au oferit nu doar sprijin material, ci și încrederea că pot să îmi doresc mai mult și că voi avea întotdeauna pe cineva alături de mine. Tocmai de aceea, pentru mine, unul dintre cele mai mari eșecuri ca părinte, ca om, ar fi ca propriul meu copil să simtă că trebuie să renunțe la ceea ce își dorește să devină pentru că eu nu pot sau nu vreau să îl susțin. Nu înseamnă că le voi putea oferi orice sau că îi voi putea feri de toate dificultățile vieții, dar vreau să știe că au libertatea să viseze și că voi face tot ce îmi stă în putere pentru a-i ajuta să își găsească drumul.
Cât despre țara în care îi voi crește... asta este încă un puzzle logistic în curs de rezolvare!

Îți mulțumim foarte mult pentru dialog și mult succes în continuare în tot ce vei face!
Și eu vă mulțumesc!

Citește cele mai noi știri locale publicate pe Câmpinatv.ro! Te invităm să devii membru al grupului nostru de Facebook - Câmpinatv și grupului de Whatsapp (0733.388.425).
Fii parte a comunității Câmpinatv.ro!

08 Nov 2026 19:38 1317 vizualizari

Comentarii
Nume:

Email:

Mesaj:

Comenteaza