Restituiri. “Câmpina cea sălbatică”, de la 1830

Un incident nu tocmai plăcut, petrecut la Câmpina, l-a marcat profund pe P.D. Holthaus, calfă de croitor, originar din Westfalia, care în anul 1830 efectua prima călătorie în Țara Românească. Și chiar la prima sa călătorie a avut o experiență dură și nu oriunde, ci exact la Câmpina. Să nu uităm că la vremea aceea Câmpina era doar un târg din Țara Românească, provincie aflată încă sub influența otomană, un târg aflat încă departe de perioada înfloritoare datorată descoperirii petrolului.
”Primii indivizi pe care i-am descoperit călătorind în poștalionul nostru tras de opt căluți, în această câmpie plăcută, dar puțin populată și prost cultivată, erau români, atât de mojici și de bădărani de parcă ar fi fost și mai proști. Am ajuns în primul orășel numit Câmpina, unde poștalionul nostru a pătruns în plin galop. Când am intrat în el, am văzut numeroși români, îmbrăcați în haine turcești, care ședeau pe ulițe și-și urmau jocurile lor de noroc. Deodată a izbucnit un țipăt și o ciomăgeală groaznică la vedere. Amândoi surugii noștrii ungureni au fost trași cu forță de pe cai și târâți pe ulițe de către sălbatecii care-i apucaseră de păr. Ei au luat ciomegele cele mai groase și au bătut atât de strașnic pe bieții oameni încât credeam că sunt snopiți în dușmănie și că nu-și vor mai reveni de pe urmă loviturilor cât vor trăi. După această sălbatecă întâmplare i-au dus la judecătorul turc unde au găsit dreptate turcească și unde, probabil, după un asemenea interogatoriu, problemele au fost repede lămurite. Dar cum noi am fost de față la această scenă și am văzut cât de îngrozitor și de barbar s-au purtat cu oamenii, ne-a străbătut un fior rece, mai ales pe tovarășul meu. Prinsesem în Sibiu, ce-i drept, câteva vorbe românești, spre binele stomacului ca ”pecine, radgio, win, sara, lapte” pentru pâine, rachiu, vin, unt, sare și lapte, dar din sunetele asemănătoare mugetelor pe care le scoteau acești oameni, n-am putut înțelege un cuvânt. Chiar cu surugii noștri nu puteam vorbi, ei erau ungureni mojici și vorbeau numai ungurește și românește. Aici nu putea fi găsit niciun suflet german, nu putea fi auzit niciun sunet german. Cu toate pățaniile mai sus povestite, poștalionul a plecat totuși în ziua următoare cu surugii noștri bine bătuți, așezați pe căluții lor, târând pe pământ picioarele lor lungi”. 

Fragment din articolul ”Călători străini despre Câmpina la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea”, publicat de prof. Cristina Modoianu (Liceul Tehnologic Mecanic Câmpina) și prof. Gheorghe Modoianu (Liceul Tehnologic Energetic Câmpina) în numărul 3/2012 a Anuarului Societății de Științe Istorice, filiala Câmpina.