Crăciunul copilăriei mele, cu... profesorul Stan Sârbu, directorul Liceului Tehnologic Energetic

- Social -

Înaintea marii sărbători creștine a Nașterii Domnului, CâmpinaTV.ro v-a pregătit un nou serial - Crăciunul copilăriei mele, în care diverse personalități ale Câmpinei vor povesti exact despre această mare sărbătoare creștină. 

În rândurile de față, a răspuns provocării noastre profesorul Stan Sârbu, directorul Liceului Tehnologic Energetic:
”O privire înapoi, peste ani, aduce oricărui om nostalgii care, indiferent de cum erau vremurile, poartă parfumul inocenței copilăriei. Pentru ca cititorii mai tineri să fie provocați de lectură, vor regăsi în textul meu ceea ce NU erau sărbătorile de iarnă în urma cu zeci de ani, raportat la ceea ce se întâmplă astăzi.
Dintru-inceput spun: Crăciunul meu NU era în oraș, ci într-un sat de câmpie din apropierea Ploieștiului, sat care își păstra încă tradițiile ancestrale, chiar dacă ele erau tot mai bulversate de modernitate și întocmirile socialiste ale lumii rurale.
Apoi, întâi de toate, luna Decembrie NU era doar luna cadourilor, ci începea cu un post lung, dar care era, însă, recompensat de belșugul ospețelor din zilele de Crăciun. Uneori mai luam pe furiș câte ceva de dulce până afla mama, după care urma corecția și asta doar pentru că pe mama nu o instruise nimeni în legătură cu traumatizarea emoțională a copilului, nici nu urmase cursuri de parenting și pedagogie hedonistă să știe că el, copilul, are toate drepturile din lume, iar tu, maturul, nu ai voie să-i spui NU!
De Crăciunul copilăriei mele, al generației mele, NU se mergea la piață după carne sau alte produse specifice sărbătorilor, ci se participa cu toată familia la tăiatul ritualic al porcului în curtea casei. Pentru noi, copiii, ziua începea dis-de-dimineață cu făcutul focului pentru a fierbe apa necesară spălării (nu aveam boiler sau apă caldă curentă!), dar și cu ascunsul în casă, cu capul sub pernă, pentru a nu auzi guițatul teribil al porcilor, cărora un an de zile le făcusem curățenie și le dădusem de mâncare. 
Colindatul de Crăciun NU era precum în prezent, când deseori este pornit de către grupuri ad-hoc care-și îndeamnă amicii întâlniți întâmplător pe Centru să meargă la rude sau profesori și doar acolo unde se dă băutură (desigur, nu generalizez!). Colindatul în Ajun era precedat de întâlniri pregătitoare în care stabileam componența - pe cine luam și pe cine nu luam în ceata noastră - repetam colindele, stabileam traseul de urmat, cum să ne apărăm de câini sau de conflicte cu alte cete. Mergeam să colindăm exclusiv când se întuneca, ne pregăteam bețe pentru sprijin pe drum sau pentru apărare, stabileam să nu ratăm casele preotului, ale gospodarilor vestiți din sat, care, uneori, ofereau portocale, ceea ce era maximum din ceea ce putem primi! Iar portocala primită era trofeul care stătea la păstrare zile întregi, deoarece rareori se întâmpla ca părinții să prindă portocale la alimentara.
Moș Crăciun NU exista ca prezență fizică în satul meu, nici în locuri publice, nici acasă gospodarii nu aveau echipamentul adecvat, decât improvizații care nu erau roșii niciodată. Doar televizorul alb-negru arăta un Moș cu existență fizică, dar în satul meu nu mi-l amintesc să-l fi văzut. În satul copilăriei mele, Moș Crăciun cam era confundat cu Moș Gerilă. Noi copiii hotarâsem: de Crăciun aduce daruri Moș Crăciun, dar de Anul Nou vine Moș Gerilă! Dar Moșul trăia doar în inchipuirea mea, inspirată din numeroasele poze din cărți, reviste. Așa că noi îl păstram doar ca spirit! De aceea poate că darurile le aducea moșul noaptea, când ai adormit (Și dacă nu adormi mai repede, nu mai vine!, zicea mama) și coboară în casă pe horn sau pe coșul de fum! Iar cadoul era pus la capătul pernei, în patul unde dormea copilul. Abia mai târziu, aducea cadouri sub brad sau molid (care era foarte greu de cumpărat, mai ales în satele de câmpie). Nici zece magazine Jumbo de acum nu au valoarea rachetei sau avionului care scotea scântei sau a ciocanului muzical, pe care mi le-a adus Moșul sub pernă atunci când încă mă minunam de cât de extraordinar este din moment ce are puterea și gabaritul de a intra pe horn!
Sărbătorile din copilăria mea NU au însemnat niciodată să merg cu famila la restaurant, pensiune, bar, club! Pentru că, simplu: nu existau în lumea rurală a copilăriei mele, iar oamenii nu plecau din sat de sărbători, decât rareori, mai mult de nevoie. Mesele organizate de sărbători erau exclusiv în familie sau cu vecinii și prietenii. Primeai la masa din casa ta pe cei mai tineri - copii, nepoți, sau mergeai în vizită la cei mai în vârstă, pentru că această vizită, pe care le-o făceai de sărbători, era un semn de repect. Mesele nu erau atunci supradimensionate sau supraabundente ca și astăzi, cu zeci de feluri preparate sau cumpărate. Pe masa de sărbători a copilăriei mele existau suficiente produse din carnea porcului din curte, ceva salate, murături, iar dulce: cozonac sau vreo prăjitură de casă. Tradiția în dragul meu sat, Fulga, Prahova, era ca gazda sa pregătească masa, dar invitații veneau și ei cu un platou, două cu ceea ce aveau mai bun. Gazda, însă, punea pe masă băutura, exclusiv la alegerea lui, care, desigur era tot făcută în casă. Nu-mi amintesc atunci să fi rămas după mesele în familie mâncare în exces, suficientă să mai ai două-trei rânduri de invitați, precum azi! (Explicația de acum rezidă în presupusul gând ca să vadă invitații că avem cu ce și nu ne zgârcim, pentru că dacă nu rămâne pe masă cel puțin jumătate din ceea ce s-a pregătit, s-ar putea spune nu prea aveau suficientă mâncare!!!).
Muzica acelor ani, de sărbători, NU era dată de aparate de toate tipurile precum acum și, Slavă Domnului, sătenii noști nu deprinseseră extazul manelistic, ci totul era bazat pe muzica live a lăutarilor tradiționali, dar și prin pick-up, magnetofon și, cel mai adesea, prin radio, care era prezent prin difuzoare în toate părțile gospodăriei.
Jocurile de iarnă ale copilăriei mele NU însemnau schiuri - mașină - munți - Austria!!! Aveam o saniuță din oțel-beton, dar și una din lemn făcute de tata, aveam și patine din cornier pentru construcții metalice, iar gârla de lânga sat, care însemna cel mai larg și ieftin patinoar, era raiul nostru pentru toată ziua, până ni se făcea foame. Iar în copilărie, Dumnezeu avea grijă de noi pentru că nu ne fericea cu McDonald’s și cu Jumbo sau Orășele ale copiilor, ci cu multă zăpadă, în care joaca aducea cele mai mari bucurii ale copilăriei. Iar zilele cu zăpadă și ger erau foarte propice pentru înghețata de casă, pe care o savuram cu mare nesaț. Trotineta copilăriei mele, pe care am uzat-o câțiva ani, o consideram minunea efortului financiar, de vreo 36 de lei, făcut de tata și de care nu toți copiii de vârsta mea puteau să se bucure.
Poate părea puțin, poate părea o copilărie și sărbători normale pentru anii aceia, dar pentru noi, generația acelor ani, rămâne referențialul nostru sentiment al timpului fără griji”.