Povestea lui nea Puiu Tănase, omul care practică cizmărie de 67 de ani. A umblat prin toată lumea, dar se întoarce mereu acasă, la Câmpina

„Peste şapte luni fac 80 de ani şi lucrez aici din 1983, de 35 de ani – îşi începe povestea nea Puiu Tănase. Am pensie, dar nu îi pot refuza pe oamenii care vin să mă roage să le repar pantofii. M-am născut la Proviţa şi tatăl meu m-a învăţat de la 13 ani cizmărie, pe care am început s-o practic la atelierul de la noi din sat. Nu prea mi-a plăcut şi după ce am venit la Câmpina am lucrat pe şantiere, în construcţii – la Ploieşti, la Sinaia, la Breaza. Mi-am făcut casa mea la Slobozia, pe un teren pe care l-am cumpărat. M-am căsătorit în 1966 şi pentru că toamna şantierul se închidea, iar eu trebuia să aduc bani în casă, m-am angajat ca cizmar. Cea mai mare parte am lucrat la Neptun, unde director era când m-am angajat domnul Tiseanu, tatăl actualului primar. Continuam să fac şi cizmărie, chiar la acest atelier, unde titular era nea Mihai. Ieşeam de la Neptun şi veneam să-l ajut la atelier. Şi stăteam ore bune... Într-o zi nea Mihai nu a mai venit... Plecase la Bucureşti, unde s-a operat de pancreas. Când s-a întors, am mers la el acasă, stătea undeva pe Câmpiniţa, într-o vizită de curtoazie. Când am plecat, a chemat-o pe soţia sa şi i-a cerut să-mi aducă cheile de la atelier. Mi le-a pus în mână şi mi-a spus că de acum atelierul este al meu... (şi un om la  aproape 80 de ani începe pur şi simplu să plângă). Nu mi-a cerut absolut nimic! Mi-a dat cheile de la atelier şi de atunci mă ocup de el. De 35 de ani! Am încercat să cresc alţi ucenici pe lângă mine, să predau şi eu la un moment dat cheile, dar cine a mai venit pe aici s-a plictisit repede. Eu ce să fac?! Îmi pare foarte rău, dar de la 1 ianuarie voi închide... Pentru mine este un stres. Ştiu că trebuie să vin în fiecare zi aici, mi se pare că am o datorie faţă de toţi cei cărora le repar încălţămintea şi nu mai pot. Am şi eu nevoie de linişte... Să ies în oraş doar să mă plimb şi atât. Mama mea, pe care am adus-o în Câmpina de la Proviţa, a trăit liniştită până la 96 de ani şi nu a fost bolnavă o zi. Aşa vreau să îmi petrec şi eu ultima parte a vieţii”.
Deşi Câmpina este oraşul în care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii şi în care se întoarce mereu acasă, primele aminitri nu sunt prea plăcute. „Nu mai ştiu câţi ani aveam... Noi la Proviţa nu aveam pâine. Era imediat după război, pe la începutul anilor ’50. Şi mă trimitea la Câmpina după pâine. Pe vremea aceea pâinea se dădea pe cartelă. Veneam la magazinele de pâine din centru şi orice vânzător îmi cerea cartela. Eu ridicam din umeri... Unii, care erau mai miloşi, îmi spuneau să vin aproape de ora închiderii şi dacă mai rămânea pâine îmi dădeau. Şi stăteam până seara prin Câmpina şi cu ce pâine reuşeam să iau, mergeam înapoi acasă, la Proviţa”
Viaţa de zi cu zi a lui nea Puiu Tănase pare una monotonă, dar ce este în sufletul său nimeni nu poate şti... Cu soţia în Spania, copiii în Brazilia şi Elveţia, nea Puiu s-a plimbat prin toată lumea ca să-i vadă, dar mereu s-a întors acasă. „Eu sunt singur aici, în Câmpina – continuă povestea. Soţia mea este de 13 ani în Spania, are deja şi pensie acolo, iar copiii – băiatul este în Brazilia, iar fata în Elveţia. Aşa că eu trebuie să mă trezesc în fiecare dimineaţă înainte de 7, să-mi pregătesc singur micul-dejun şi să vin din Slobozia până aici la atelier, unde deschid la 9. Uneori, nu ajung chiar la 9 şi mă mai ceartă câte un client... Apoi, la 12 merg înapoi acasă. Îmi pregătesc singur masa de prânz şi vin înapoi la atelier. Seara, mă duc din nou acasă, îmi prepar singur cina, iar a doua zi o iau de la capăt... Mi-am vizitat de multe ori soţia şi copiii prin ţările pe unde sunt plecaţi. Chiar acum câteva zile m-am întors din Spania, de la soţie. Locuieşte la Castellon. Am stat două săptămâni, dar m-am plictisit groaznic. Am fost în fiecare zi la plajă. Ce să fac altceva?! Acolo nu e ca la noi, dacă ieşi în oraş să ai cu cine te saluta, cu cine discuta. Acolo ieşeam pe stradă şi nu vorbeam cu nimeni. Este a doua oară anul acesta când am fost în Spania, la soţie. Am mai fost şi în aprilie, am fost şi de Crăciun, am stat atunci şase săptămâni, dar nu îmi place. Tot acasă e mai bine. Şi la copii am fost. În Brazilia, la băiat, am fost de două ori, la fată, în Elveţia, de mai multe ori. Sunt ţări frumoase... Şi Brazilia, şi Elveţia, şi Spania, dar tot mai bine e acasă. Copiii mi-au spus clar că ei nu vor mai reveni în România, nici măcar ca să mă îngrijească pe mine. Aşa că, eu ce să fac?!” Ochii i se umezesc de dorul familiei, dar povestea sa continuă. „Am mai fost plecat odată, în Germania, vreo trei luni am lucrat acolo. Aveam o clientă, care a plecat în Germania şi după o vreme îmi dă telefon. Nea Puiu, nu vrei să vii să munceşti cu acte în regulă în Germania, la Stuttgart? Ce să caut eu acolo?! Până la urmă am discutat cu ei, mi-am făcut paşaport, mi-am luat viză de la ambasadă şi m-am dus. Era în 1995. Vroiau un cizmar. Trei luni am lucrat la Stuttgart ca cizmar. Dar nu mi-a plăcut nici acolo. La fel ca prin celelalte părţi, nu te salută nimeni pe stradă... E un sentiment de pustietate pe care nu nu-l suport. Chiar i-am întrebat pe cei din familia de români de acolo de ce au nevoie germanii de cizmar? Şi mi-au explicat, ceea ce cred că este valabil şi la noi, acum, în zilele noastre: sunt oameni care nu-şi permit să-şi cumpere oricând pantofi. Sau care au picioare pe care se mulează mai greu încălţămintea. Şi atunci când se strică, pentru a-i prelungi durata de viaţa, preferă s-o aducă la cizmar”.
Nea Puiu Tănase este hotărât ca de la 1 ianuarie să închidă atelierul de pe Strada Hasdeu. Atunci îi expiră autorizaţia, pe care nu vrea să reînnoiască. „Vreau să trăiesc liniştit câte zile mi-o mai da Dumnezeu. Să pot să ies în oraş, să mă salut cu oamenii pe care îi cunosc, să mai schimb câte o vorbă cu ei şi să nu fac nimic altceva. După anii pe care i-am muncit la Neptun şi la Cooperativa Munca eu am o pensie de 14 milioane lei (vechi). Mie mi-a ajung... Sigur, nu o să pot refuza pe nimeni care mă va solicita să-i repar câte o pereche de pantofi!”