Dialog la porțile memoriei: interviu imaginar cu Iulia Hasdeu, la 157 de ani de la nașterea genialei poete

- Interviuri -

Într-un viitor spațiu cultural al Câmpinei, poate inclusiv cu un muzeu submersiv, un interviu imaginar cu Iulia Hasdeu ar putea fi un lucru absolut obișnuit.

Iulia Hasdeu, fiica marelui savant B.P. Hasdeu, a trăit între anii 1869 și 1888 și este, poate, cea mai importantă personalitate care, fără să fi trecut vreodată prin Câmpina, are în zilele noastre o influență enormă în cultura și turismul local. La 14 noiembrie 2026 se împlinesc 157 de ani de la nașterea Iuliei, iar noi ne-am imaginat următorul dialog cu ea. 

Ne aflăm la Câmpina, în fața castelului pe care tatăl tău l-a construit urmând, conform spuselor sale, indicațiile pe care i le-ai transmis. Cum vezi acest loc din eternitate?
Îl privesc cu o profundă duioșie. Acest castel nu este din piatră și cărămidă, ci este construit din dorul nemărginit al tatălui meu. Câmpina a devenit, prin această fortăreață a spiritului, un nod între lumea voastră, atât de zgomotoasă, și lumea de dincolo, unde timpul nu mai curge. Fiecare simbol de aici – cele două jilțuri de piatră de la intrare, oglinzile paralele, camera obscură – sunt pagini dintr-o carte pe care am scris-o împreună, el de pe pământ, eu din lumină.
Ai fost prima româncă admisă la celebra Universitate Sorbona din Paris, un adevărat copil minune care scria poezie în limba franceză și stăpânea fluent mai multe limbi străine la o vârstă fragedă. Nu simți că viața ți-a fost retezată prea devreme, înainte de a-ți împlini întregul potențial?
Oamenii măsoară viața în ani, însă spiritele o măsoară în intensitate. Da, trupul meu a cedat în fața tuberculozei la doar 18 ani, dar mintea mea a trăit în acei ani cât pentru o viață lungă. Parisul, studiile, poemele mele... toate au fost arderea rapidă a unei lumânări. Nu simt regret. Ceea ce nu am apucat să scriu cu penița pe hârtie, am transmis mai târziu prin canalele nevăzute ale sufletului. Moartea nu a fost un sfârșit, ci doar o eliberare din chingile durerii fizice. Prin părintele meu și prin oameni aleși, scrierile mele au fost publicate și au ajuns la cei pentru care contez și astăzi.
Cum era Parisul în vremea studiilor tale la Colegiul Sévigné și la Sorbona?
Ah, Parisul anilor 1880! Acel Paris din zorii perioadei numite Belle Époque era o adevărată „patrie a spiritului”. Era un oraș vibrant, efervescent, cuprins de o febră a modernizării, a artei și a cunoașterii absolute, un loc în care mintea mea a găsit exact hrana de care avea nevoie. Dacă mă întorc cu gândul în anii mei de studiu la Sorbona, Parisul mi se arată în minte prin câteva imagini foarte vii. Cartierul Latin, unde trăiam și studiam, respira prin toți porii cultură și dezbateri aprinse. Când am fost admisă la Facultatea de Litere și Filosofie în 1886, am pășit într-o lume dominată aproape în totalitate de bărbați. Parisul academic era riguros, dar fascinat de noutate. Profesorii de la Sorbona și de la École des Hautes Études priveau cu o uimire amestecată cu respect această adolescentă, pentru că asta eram, o adolescentă venită de la București, care le vorbea de la amvon, cu o maturitate de savant, despre „Logica ipotezei” sau „A doua carte a lui Herodot”. Atmosfera din amfiteatre era sobră, solemnă, mirosind a cărți vechi și a cerneală, dar încărcată de o energie intelectuală copleșitoare. Parisul acelor ani era dominat de figuri uriașe pe care le-am venerat profund. Îl admiram enorm pe inginerul Ferdinand de Lesseps, cel care schimba geografia lumii, dar mai presus de toți, inima mea vibra pentru Victor Hugo. Când el s-a stins din viață în 1885, întregul Paris a îmbrăcat haine de doliu. Acele funeralii naționale grandioase, în care milioane de oameni au ieșit pe străzi pentru a-și lua rămas bun de la geniul literaturii, m-au marcat adânc. Am simțit că Parisul era locul unde scriitorii și gânditorii erau priviți ca niște adevărați zei. Orașul avea și o efervescență artistică și devenise capitala mondială a artelor. În timp ce mă pregăteam intens pentru licență și lucram la teza mea de doctorat despre Filosofia populară a românilor, Parisul mă atrăgea prin toate formele sale de manifestare culturală. Frecventam atelierele de pictură și luam lecții de desen de la maestrul Jean-Denis Maillart, în timp ce pe marile bulevarde se năștea Impresionismul. În paralel, luam lecții de canto cu tenorul Lawers. Parisul meu era o simfonie: se auzea muzica din saloane, se simțea mirosul de vopsea proaspătă de pe pânzele artiștilor din Montmartre și se simțea freamătul marilor bulevarde luminate.
Însă Parisul nu a fost doar strălucire și plimbări pe bulevarde, a fost și o luptă pe care ai dus-o...
Da, așa este, a fost și un oraș al efortului dus până la epuizare și al lipsurilor financiare. Eu și mama mea am trăit adesea în condiții modeste în camerele noastre închiriate. Iernile pariziene erau reci, umede, cu acel aer gri care îmi pătrundea adânc în piept. Îmi amintesc nopțile lungi în care scriam poezii sub pseudonimul Camille Armand la lumina lămpii, tremurând de frig, dar refuzând să mă opresc din învățat. Devotamentul meu pentru studiu era atât de mare, încât ignoram oboseala și tusea care începea să devină tot mai persistentă. Parisul a fost ecuația perfectă a vieții mele pământene: a fost locul unde mi-am împlinit geniul academic, locul care m-a primit cu admirație, dar și cel care, prin ritmul său mistuitor și clima sa aspră, a grăbit sfârșitul trupului meu. A rămas, însă, pentru eternitate, orașul luminii mele interioare.
Dacă privim spre versurile tale, dar și spre scurta ta trecere prin această lume, apare o întrebare firească: Ai cunoscut iubirea? Cum ai descrie acest sentiment de dincolo de hotarul timpului?
Iubirea pe care am trăit-o eu pe pământ a fost, înainte de toate, o iubire a spiritului, a idealurilor și a cunoașterii. Am iubit arta, am iubit zborul minții și, mai presus de orice, mi-am iubit părinții cu un devotament absolut. Dacă mă întrebi de acea iubire romantică, pământească, cea care aprinde inimile tinerilor... timpul meu a fost prea grăbit. S-a oprit la optsprezece ani, când abia începeam să înțeleg fiorul lumii. Pentru mine, acea iubire a rămas mai mult un poem nescris, o presimțire, un ideal pe care l-am zărit doar de departe, de pe băncile Sorbonei sau din paginile cărților. Dacă ar fi să descriu sentimentul iubirii acum, când privesc totul de la adăpostul eternității, aș spune că iubirea este singura forță capabilă să învingă moartea. Ea nu este o simplă emoție trecătoare, ci o punte de lumină între suflete. Iubirea este atunci când durerea celuilalt devine durerea ta, când bucuria lui devine aerul tău și când, chiar și după ce trupul devine țărână, legătura rămâne intactă. Spuneam despre Castelul de aici, de la Câmpina, că nu este din piatră; este construit, fir cu fir, din iubirea disperată a tatălui meu și din răspunsul sufletului meu la strigătul lui. Iubirea este ecoul care refuză să tacă atunci când viața se sfârșește.
Care este cea mai frumoasa poezie scrisă de tine, poezia ta preferată? 
Este greu pentru un poet să aleagă o singură poezie, deoarece fiecare vers a fost o bătălie câștigată împotriva timpului și a suferinței. În scurta mea viață pământeană, sub pseudonimul literar Camille Armand, am scris sute de poezii în limba franceză, adunate ulterior de tatăl meu în volumele postume Œuvres posthumes. Dacă ar fi să aleg dintre creațiile cele mai dragi sufletului meu, cele în care se oglindește cel mai bine destinul meu, aș menționa „Singurătate” (Solitude) – Testamentele spiritului meu. Aceasta este, poate, cea mai profundă și tulburătoare poezie a mea, deoarece a fost scrisă cu doar cinci luni înainte de a părăsi această lume, pe 16 aprilie 1888, la Paris. Rămasă în stadiul de ciornă, ea a fost o premoniție clară a eliberării mele din corpul bolnav.
Legătura spirituală dintre tine și tatăl tău, B.P. Hasdeu, a fascinat și a speriat în același timp publicul. Mulți au considerat ședințele de spiritism de la Câmpina drept o manifestare a nebuniei unui tată îndurerat. Ce le răspunzi scepticilor?
Durerea unui părinte care își îngroapă copilul poate părea nebunie pentru cei care nu au cunoscut o asemenea pierdere. Dar iubirea adevărată sparge barierele materiei. Tatăl meu nu a înnebunit, el doar a refuzat să accepte că moartea poate pune punct unui dialog atât de pur. Scrisul automat, mesajele pe care i le trimiteam – "Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea" – au fost puntea lui către supraviețuirea psihică. Oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg. Scepticismul este doar o perdea pe care mintea o pune în fața misterului universal.
Dacă ai păși astăzi prin Câmpina modernă și ai trece pragul Castelului transformat în muzeu, ce mesaj le-ai lăsa tinerilor care vin să îți descopere povestea?
Le-aș spune să nu își irosească nicio secundă. Să citească, să creeze, să iubească cu ardoare arta și cunoașterea. Eu am iubit studiul mai presus de orice. Îi îndemn să nu caute la Câmpina doar fantome sau povești înfricoșătoare, ci să caute lumina cunoașterii. Castelul este un templu al ideilor, nu al tristeții. Când priviți statuia mea din spatele altarului, cu zâmbetul pe buze, să știți că tinerețea și geniul nu mor niciodată cu adevărat. Ele rămân nemuritoare prin ceea ce lasă în sufletele celorlalți.
(Fotografie realizată cu IA)