Proiectul cultural „Cusătură Națională” de la Provița de Sus despre ie și despre oameni

- Eveniment -

În centrul încăperii se află o lampă aprinsă. În jurul ei, așezate în cerc, femeile din Provița de Sus vorbesc despre cusut, despre anii de lucru, despre cooperativă, familie, bani, greutăți și despre felul în care un meșteșug se transmite de la o generație la alta. Unele poartă ii, altele țin în poală pânze cusute. Fotografiile surprind adesea mâinile: împreunate, odihnite una peste alta, ridicate pentru a întări o poveste sau pentru a reface un gest învățat cu zeci de ani în urmă.

La Centrul de Zi din comuna Provița de Sus, proiectul cultural „Cusătură Națională” a adus în fața comunității o șezătoare performativă construită împreună cu femeile care au cusut și continuă să coasă ii. Evenimentul nu a reconstituit nostalgic o șezătoare „ca pe vremuri” și nici nu a prezentat ia exclusiv ca simbol național. În centrul întâlnirii s-a aflat femeia care o face și întreaga lume de muncă, pricepere, relații și memorie condensată în obiectul finit.
Dacă privim numai ia, riscăm să nu mai vedem femeia
Ia este partea vizibilă: obiectul purtat la sărbători, expus, fotografiat și revendicat ca element al identității naționale. În spatele ei se află însă un sistem mai greu de observat: gospodăria, copiii, animalele, lucrul la lampă, drumurile la Breaza, comenzile, termenele, modelele primite, verificarea calității și veniturile de care familia avea nevoie.
Pentru femeile din Provița de Sus, cusutul nu a fost un hobby și nici o activitate rezervată timpului liber. Era o muncă strecurată printre celelalte munci ale gospodăriei. Se cosea când se deschidea o fereastră între îngrijirea copiilor, pregătirea hranei, lucrul în curte și îngrijirea animalelor. Casa nu era opusul locului de muncă. De multe ori, casa era chiar locul în care munca nu se termina niciodată.
Lampa așezată în centrul șezătorii a făcut vizibilă această istorie. Una dintre mărturi spune simplu: „Cuseam la lampă, că n-aveam curent.” Privită din această perspectivă, o ie veche nu păstrează numai un desen, ci și lumina slabă în care a fost realizat, ochii obosiți, răbdarea, poziția corpului și orele luate din odihnă.
„Când cos, mă liniștesc”
În timpul șezătorii, cusutul este evocat nu doar ca muncă, ci și ca formă de liniștire. Întrebate dacă le-a ajutat în perioade dificile, femeile vorbesc despre concentrarea cerută de model și despre faptul că, atunci când cos, gândurile nu mai pot rătăci în orice direcție.
„Când cos, mă liniștesc”, spune una dintre participante. Alta completează, cu umor și experiență directă, că uneori, în locul pastilelor de la doctor, este mai bine să coasă.
Cusutul nu trebuie idealizat ca soluție pentru orice suferință. Mărturiile arată însă că el poate organiza timpul, poate menține atenția activă și îi poate reda femeii sentimentul competenței. Chiar și la vârste înaintate, ea nu este doar o persoană care își amintește trecutul. Este cineva care încă știe, poate verifica o lucrare, poate recunoaște o greșeală și poate învăța pe altcineva.
Dar cusutul a însemnat și bani. „În al doilea rând, banii. M-a ajutat cu banii”, spune o participantă. Venitul obținut din cusătură putea acoperi o nevoie, putea ajuta familia să depășească o perioadă grea sau putea completa o pensie insuficientă.
De aceea, frumusețea obiectului nu trebuie separată de condițiile producerii sale. Piața poate admira ia și, în același timp, poate plăti insuficient femeia care pierde zile, vedere și energie realizând-o. Un meșteșug poate fi celebrat ca patrimoniu fără să le ofere practicantelor sale un trai sigur.
Calitatea se vede și acolo unde ceilalți nu se uită
Pentru un ochi neantrenat, fața poate fi suficientă: culori, flori, model, impresie generală. Pentru femeia care știe să coasă, dosul arată adevărul lucrării. Acolo se văd nodurile, curățenia, graba, disciplina și atenția.
„Fiecare are mâna ei”, spun cusătoresele. Chiar și atunci când două femei urmează același model, tensiunea firului, ritmul și felul în care rezolvă detaliile sunt diferite. Mâna funcționează ca o semnătură.
Această expertiză contrazice imaginea sentimentală a „lucrului de mână” ca activitate simplă. Cusutul presupune calcul, memorie vizuală, coordonare, anticipare, răbdare și capacitatea de a corecta. Este o formă de cunoaștere păstrată în ochi și în corp, nu numai într-un model desenat pe hârtie.
De la șezătoare la... WhatsApp
Poate cea mai surprinzătoare poveste din cadrul întâlnirii este cea a unei femei care a învățat o persoană din Câmpina să coasă folosind telefonul. După câteva ore petrecute împreună, lecțiile au continuat prin WhatsApp. Telefonul era așezat astfel încât mișcarea mâinii și numărarea firelor să poată fi urmărite: câteva fire în sus, alte câteva în lateral, apoi punctul următor.
În aproximativ două luni, femeia a învățat să coasă și a început să realizeze ii și broderii. Exemplul schimbă imaginea unei tradiții rămase în urmă. Meșteșugul nu dispare neapărat odată cu vechea șezătoare sau cu desființarea cooperativei. Își schimbă infrastructura. Modelul poate veni acum într-o fotografie, comanda poate fi discutată la telefon, iar îndrumarea poate continua printr-un apel video.
Șezătoarea și WhatsApp nu sunt lumi opuse. În ambele situații, esențială este relația dintre femeia care știe și femeia care dorește să învețe. Tehnologia schimbă distanța, dar nu înlocuiește răbdarea, corectarea și încurajarea.
Întrebate ce i-ar spune unei tinere care ar dori să învețe, participantele nu formulează teorii complicate. Este nevoie de răbdare, dragoste și voință. Una dintre ele rezumă îndemnul într-o replică plină de energie: acul și ața în mână și „hai, mamă, la treabă”. O alta spune că ar fi mândră să vadă un obiect terminat de o fată pe care a învățat-o și că, înainte de orice, ar felicita-o și ar îmbrățișa-o.
Transmiterea meșteșugului nu înseamnă, așadar, numai repetarea unui model. Înseamnă transmiterea unei relații cu munca: atenția față de proces, răbdarea de a desface și reface, respectul pentru material și bucuria de a vedea obiectul terminat.
O comunitate care își recunoaște munca
Fotografiile realizate la eveniment de Cristian Șuțu surprind femeile așezate în cerc, ascultându-se, completându-se și reluând gesturi păstrate în memoria corpului. La final, grupul iese din structura ordonată a discuției: femeile se apropie, se îmbrățișează și se fotografiază împreună în fața Centrului de Zi.
Această imagine finală nu vorbește doar despre conservarea unui meșteșug. Vorbește despre recunoaștere. Pentru câteva ore, munca desfășurată decenii întregi în case, adesea invizibilă și slab plătită, devine subiect public și patrimoniu viu.
Șezătoarea performativă din Provița de Sus nu a oferit un răspuns simplu la întrebarea „ce este o ie?”. A făcut ceva mai important: a arătat câte vieți, relații și forme de cunoaștere se află în spatele ei.
Înainte să devină obiect frumos, ia a fost timp. A fost nevoie de bani, copil crescut, noapte de lucru, model numărat, greșeală desfăcută, drum, termen și ochi obosiți. A fost cooperativă, gospodărie și rețea de femei. A fost obligație, dar și liniște. A fost „era musai”, dar și „nu pot să stau fără lucru”.
Privită astfel, ia nu mai este numai un simbol național. Este o arhivă a muncii feminine, purtată pe corp.

Foto: Cristian Șuțu

Eveniment realizat în cadrul proiectului cultural „Cusătură Națională”, implementat de Asociația ARTE 21 – Poveștile lumii, în parteneriat cu Școala Gimnazială „Mitropolit Pimen Georgescu” și Primăria Comunei Provița de Sus.
Proiectul cultural „Cusătură Națională” este cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național – AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi folosite.

Citește cele mai noi știri locale publicate pe CâmpinaTV.ro! Te invităm să devii membru al grupului nostru de Facebook - CâmpinaTV și grupului de Whatsapp (mesaj la 0733.388.425).
Fii parte a comunității CâmpinaTV.ro!