Un chirurg renumit s-a alăturat echipei de la Spitalul SanConfind - medicul primar Nicu Grigore, doctor în științe medicale

- Sănătate -

Un renumit chirurg din Ploiești, medicul primar Nicu Grigore, doctor în științe medicale, un nume cunoscut în lumea serviciilor sanitare din capitala județului nostru, a început o colaborare cu spitalul din Poiana Câmpina. O colaborare din care pacienții câmpineni, și nu numai, nu vor avea decât de câștigat.

Medicul Nicu Grigore a absolvit Institutul de Medicină și Farmacie din București în anul 1977, cu media 10. Primul loc de muncă a fost, așa cum se obișnuia în acele timpuri, la țară, în județul Buzău, în comuna Chiojdu, unde a fost medic de dispensar timp de doi ani. Apoi, a urmat specializarea de chirurgie generală în Capitală, sub îndrumarea marilor medici chirurgi de la acea vreme: prof. univ. dr. Ion Juvara (membru de onoare al Academiei Române) și prof. univ. dr. doc. Alexandru Prișcu (membru al Academiei de Științe Medicale din România) – ambii de la Facultatea de Medicină din București. A avut apoi șansa ca magister să-i fie  formatorul școlii de chirugie ploieștene, medicul Constantin Andreoiu. În 1982, doctorul Nicu Grigore a devenit medic specialist în chirurgie și a lucrat, din acel an și până în prezent, la Spitalul Orășenesc din Câmpulung Moldovenesc și la Spitalul Județean de Urgență Ploiești. În 2008, a obtinut titlul de doctor în medicină cu teza ”Particularități de tactică și tehnică chirurgicală în prezentarea defectelor abdominale mari din eventrații  postoperatorii”. Această temă a devenit, în timp, zona pe care s-a specializat. Împreună cu prof. univ. dr. Radu Palade a publicat o lucrare de cercetare în 2018. Medicul chirurg Nicu Grigore a predat în școli postliceale sanitare ani de zile, contribuind astfel la formarea tinerilor profesioniști sosiți în Spitalul Județean Ploiești, asistenți și medici. A făcut echipă cu nume mari din chirurgia româneacă a ultimelor decenii, cum ar fi dr. Nicolae Băescu și dr. Mircea Oprea. În practica medicală, începând din 1983, a făcut chirurgie de urgență și a efectuat circa 800 de intervenții/an, din toată patologia chirurgicală, după cum urmează: chirurgia tubului digestiv, chirurgia sânului, chirurgia tiroidei, chirurgie oncologică (sân, ficat, pancreas, esofag, stomac, căi biliare, colon, rect, ginecologie etc). În urmă cu câteva săptămâni, dr. Nicu Grigore a început colaborarea cu Centrul Medical SanConfind, unde va lucra și în contract cu CJAS Prahova, atât în ambulatorul de specialitate al spitalului, cât și în secția de chirurgie - spitalizare continuă și de zi. Pentru cei care vor să-l cunoască mai bine pe domnul doctor Nicu Grigore, interviul ce urmează le-ar putea fi de folos.

Vă rugăm să ne spuneți care credeți că ar fi cele mai importante repere ale carierei dvs profesionale? Ce ar fi important de știut despre medicul chirurg Nicu Grigore?
În primul rând, aș spune că din liceu m-am gândit să devin doctor, simțeam că mi-ar plăcea tare mult această meserie, că sunt făcut pentru ea. În plus, țineam în mod deosebit să fac facultatea de medicină în București, ceea ce s-a și întâmplat. Am vrut să fac medicina la București nu doar pentru că mă atrăgeau numele marilor medici profesori din Capitală, ci și pentru că eram aproape de familia mea. Rezidențiatul (sau, cum se chema atunci, secundariatul), l-am făcut tot la București. Am dat concurs și, din peste 400 de candidați, eu am ieșit al 22-lea pe țară. Am început rezidențiatul la sfârșitul anilor 1970, la Institutul Cantacuzino, unde l-am avut profesor pe marele chirurg Ion Juvara, una dintre personalitățile marcante ale chirurgiei din România. Doar în primul an l-am avut profesor pe Ion Juvara, de la care am învățat multe tehnici chirurgicale. Ulterior, acesta mi-a zis: „O să te trimit la un profesor de chirurgie foarte bun, din școala mea, de la care o să înveți enorm”. Și așa am ajuns la Spitalul Universitar, la profesorul dr. Alexandru Prișcu, un alt nume de referință al chirurgiei românești, care, la începuturile carierei sale, s-a format și el sub îndrumarea profesorului Juvara. Cu puțin timp înainte, doctorul Prișcu fusese numit șeful Clinicii I Chirurgie a Spitalului Universitar București, unitate pe care a organizat-o cu multă competență. Profesorul Prișcu m-a îndrăgit și m-a apreciat foarte mult, poate și pentru că îl aprecia pe profesorul Juvara, care mă trimisese la el. Am stat la noul meu mentor peste doi ani. Pentru că învățasem mult de la el, mi-a dat mână liberă să operez. Am făcut multe operații la Spitalul Universitar, în perioada respectivă. Tot în acel spital lucra și doctorul chirurg Radu Palade, cu care am colaborat foarte bine, și care va deveni mai târziu profesor universitar doctor, autor al unor manuale de chirurgie. Profesorul Prișcu mi-a propus să rămân la el la catedră asistent universitar, însă i-am dat de înțeles că nu aș dori acest lucru. Nu știu prea bine de ce, dar am simțit că nu pot accepta postul acela. Poate pentru că, pe vremea lui Ceaușescu, trebuia să ai pile la Ministerul Sănătății ca să ocupi postul respectiv, iar eu nu aveam nicio pilă; și nici nu mi-aș fi dorit să am. Oricum, nu am plecat din Spitalul Universitar decât la sfârșitul anului 1982, când am terminat secundariatul și am obținut titlul de medic specialist. Până la plecarea mea, am făcut mii de operații și gărzi în secția condusă de profesorul Prișcu.     Pentru că nu aveam buletin de București, nu mai puteam profesa în Capitală, așa că a trebuit să-mi aleg unul dintre posturile de medici specialiști care se eliberau în provincie. Așa am ajuns, în ianuarie1983, la Spitalul Orășenesc din Câmpulung Moldovenesc. Mi-a plăcut foarte mult acel oraș din Bucovina. Acolo am operat opt luni, până în septembrie 1983, după care am avut dreptul să vin la Ploiești pentru reîntregirea familiei, căci între timp soția născuse o fetiță, iar legislația din vremea respectivă permitea acest lucru. Din septembrie 1983 și până în prezent, lucrez la Spitalul Județean Ploiești în secția de chirurgie generală. Am lucrat în chirurgia de urgență, și nu numai, pentru că am operat, de asemenea, o mulțime de pacienți cronici care nu soseau în serviciul de gardă. 

Ne puteți spune câte operații ați dus la bun sfârșit în 40 de ani de muncă? Și care credeți că au fost cele mai dificile?
Pe vremea aceea, în programa de formare a chirurgului generalist erau aproape toate operațiile. Vreau să vă spun că am operat glanda tiroidă (deci gușă), sânul, cu toate infecțiile și cancerele de sân, întregul tub digestiv, începând de la esofag, stomac, ficat, pancreas, intestin subțire, intestin gros, tot ce înseamnă abdomen. Trebuia să știu să fac toate aceste operații, fiindcă așa era programa de formare profesională a chirurgului. Diversitatea operațiilor era mare și cuprindea majoritatea tehnicilor de operații pe tubul digestiv. Spre deosebire de chirurgii de azi, eu am făcut multe operații genitale: fibroame uterine, cancere de utere, de prostate. De fapt, toate cancerele care veneau în Spitalul Județean la urgențe, pe tura mea, era de datoria mea să le rezolv. De exemplu, dacă la urgențe venea o persoană înjunghiată în torace, trebuia să deschid și toracele, că n-avea cine să facă asta. Așa am ajuns să operez foarte mult și foarte diversificat. Îmi și plăcea să operez, e adevărat, căci altfel nici nu cred că aș fi reușit să realizez cu succes atâtea intervenții chirurgicale. Nu am ținut strict o evidență, dar cred că, până în prezent, am făcut aproximativ 32-33.000 de operații. În medie, cam 800 de operații pe an. Am operat pe toate segmentele corpului omenesc, mai puțin intervenții de neurochirurgie, chirurgia coloanei vertebrale, a creierului. În chirurgia de urgență este aproape ca la război: trebuie să rezolvi toate cazurile care apar, în măsura posibilităților, evident. Cele mai dificile operații pe care le-am făcut rămân cele de cancer, și anume: cancerele de colon, de stomac, cancerele genitale. Rezecția unui organ și extirparea oricărei tumori au o complexitate aparte. Am avut operații dificile și în anumite intervenții pentru repararea unor pereți abdominali cu defecte foarte mari, pe care i-am protezat cu plase, dar la care a trebuit să fac și dermolipectomie, pacienții respectivi având țesuturi pline de grăsimi, de la obezitatea de care sufereau.  

Ați operat o viață de om zeci de mii de trupuri de oameni, dacă îmi îngăduiți acest joc de cuvinte. Când ați mai avut timp și de cercetare? Pentru că, din scurta noastră discuție de dinaintea acestui interviu, am aflat că v-a plăcut și cercetarea, aș dori să ne spuneți câte ceva și despre această latură a activității dvs.
Pe lângă activitatea chirurgicală, să-i spun așa, am avut într-adevăr și preocupări în domeniul cercetării. Am scris multe articole pentru reviste de specialitate, am prezentat lucrări pe diverse teme la numeroasele congrese, conferințe și seminarii medicale la care am participat. Am participat la teme de cercetare încă de când eram medic rezident, dar nu am renunțat la această activitate nici mai târziu. Am scris lucrări despre patologia sânului, despre tumori benigne de sân, despre tumori limfatice - pentru tubul digestiv, despre hemoragiile digestive. În general, am scris lucrări despre afecțiuni cu care mă confruntam, zi de zi, în activitatea de chirurg, despre tehnicile folosite și rezultatele obținute. Singur sau în coautorat, am scris câteva zeci de articole și lucrări. De câteva decenii am început o cercetare asupra tehnicilor de reparare a peretelui abdominal, adică repararea acestuia după diverse rupturi sau hernii. Repararea se face cu proteze sintetice (plase). După 1200-1300 de astfel de reparații, menționând tehnicile folosite în intervențiile chirurgicale respective, mi-am conceput lucrarea de doctorat. Doctoratul l-am făcut sub îndrumarea domnului profesor doctor Radu Palade. Pe lângă activitatea de cercetare, am avut și activități didactice. Am predat vreo cinci ani cursuri de chirurgie la Liceul Sanitar din Ploiești, iar după Revoluția din Decembrie, am lucrat o vreme ca asistent universitar la Facultatea de Medicină a Universității Româno-Americane din București.

Chirurgul poate fi considerat salvator de vieți mai degrabă decât alți doctori, din alte specialități, pentru că la el ajung, de multe ori, pacienți în stare foarte gravă, aflați la un pas de moarte. Ce simte chirurgul când salvează un om chiar cu câteva clipe înainte ca acesta să treacă pe lumea cealaltă?
Da, am avut astfel de cazuri, și nu puține. Am îngrijit pacienți foarte aproape de moarte, veniți la urgențe cu plăgi de la înjunghieri de inimă. Le-am cusut la timp inima și au trait. Unii, cu care m-am întâlnit întâmplător prin Ploiești, mai trăiesc și astăzi. Au fost cazuri dramatice care se pot întâmpla oricând în serviciul de gardă al unui chirurg. În aceste situații deosebite, când viața unui pacient atârnă de un fir de ață - cum se spune - sau când ea mai poate dura doar câteva secunde, chirurgul nu are voie să se piardă în stări sufletești, pentru că altfel riscă să piardă viața pacientului. Nu mai ai timp de sentimente în astfel de momente… ca să nu fie chiar ultimele momente ale pacientului respectiv. Îți faci meseria cât mai bine, intervii cât mai repede cu putință ca să salvezi viața omului… și cam atât. (P)