“Blestemul”, un roman surpriză, scris de jurnalistul Adrian Brad

- Eveniment -

În această seară, la Librăria Elstar va avea loc lansarea cărții la care a trudit aproape trei ani fostul nostru coleg de breaslă Adrian Brad.

Romanul “Blestemul” era deja terminat la începutul acestui an, dar timpul scurs cu lunga serie de corecturi prin care autorul a ținut să-și treacă scriitura a întârziat publicarea și apariția ei în librăria de suflet a câmpinenilor.
Desigur, la aceasta s-a adăugat programul de lansări de carte al librăriei amintite, care în această toamnă a fost deosebit de încărcat. În prefațarea romanului, Adrian Brad a menționat „Cartea de față are destule valențe istoricești, fără a putea fi însă considerată literatură istorică, ci, mai degrabă, una de ficțiune presărată cu iubiri puternice, dramatice, niciodată împlinite, cu povești incredibile în care se îngemănează fantasticul și realul, vechiul și noul din acele vremuri stăpânite de misticism și de magia nașterii neașteptate a României moderne.” Cu siguranță, autorul nu a putut spune tot ce ar fi vrut în „Cuvântul înainte”. Am aflat, însă, mai multe în interviul pe care ni l-a acordat recent.

O fi clișeu (probabil că e), dar întrebarea aceasta nu are cum să fie evitată atunci când vrei să faci cunoscută cartea unui scriitor, cu atât mai mult a unui scriitor debutant. Așadar, când te-ai gândit prima dată să scrii o carte?
Mie nu mi-a plăcut deloc Politehnica, am dat la o facultate tehnică doar din cauză că, pe vremea aceea, era un puternic curent tehnicist (Ceaușescu urmărea continuarea dezvoltării industriei românești cu orice preț), iar părinții mei au hotărât că nu era bine să mă pun contra curentului. Mai ales că nu aveam mereu note mari la materiile umaniste. Aveam și 10, și 4. Nu m-am opus părinților și curentului, dar am tratat din profil învățătura, să nu zic chiar cu spatele. Așa se face că prima oară am picat cu brio la examenul de admitere, am fost primul dintre cei picați, abia în al doilea an de încercări am intrat… și tot în al doilea an de studii am clacat, căci am rămas repetent. În primii doi ani ai facultății (Mecanică, Secția Utilaj tehnologic), lăsam oricând școala pentru cinematografe, aveam  două abonamente la Cinematecă, lucru rar întâlnit, cu care puteam cumpăra patru bilete la orice spectacol. În 1980 mi-am început studenția, și tot în acel an, la București, am văzut două mari capodopere cinematografice care m-au marcat și m-au făcut să ajung un sclav cinefil: filmul Kagemusha, al marelui regizor japonez Akira Kurosawa, precum și Călăuza, al uriașului regizor rus, Andrei Tarkovski, cel mai mare creator de filme de artă, în opinia mea. Eram înnebunit după filme, vedeam cam o duzină pe săptămână, recordul a fost de 17 filme în șapte zile. Prin urmare, îmi aduc aminte că, prin 1980, am vrut să scriu un roman, după care să se facă un film. Am umplut câteva pagini, dar m-am oprit, pentru că nu mi-a plăcut ce scrisesem. Am mai avut o încercare după câțiva ani, dar am înăbușit-o și pe aceea în fașă. Dintr-un calcul simplu, se vede treaba că la a treia încercare, după 40 de ani, am reușit să-mi realizez visul. Aș putea spune că proza a intrat în mine prin film. În cinematograf, când se stingeau luminile și începea proiecția imaginilor pe ecran, atunci mă simțeam cu adevărat într-o altă lume, mai bună, liber, eliberat de toate dogmele societății, de răul vieții. Filmul de artă te poate sensibiliza mai puternic decât o proză bună, fiindcă unui roman îi trebuie un timp mult mai îndelungat să te tulbure sufletește, iar lectura acestuia te poate găsi, uneori, în stări interioare schimbătoare, confuze.

Din ce ai povestit ceva mai devreme, chiar și la a treia încercare de a scrie un roman tot nu ți-a plăcut din prima ce ai scris...
Da. Simțeam că nu merge rău treaba cu scrisul, ce scrisesem eu avea destulă valoare, dar din dorința de a ieși cât mai bine, am trecut textul romanului prin multe variante, nici eu nu mai știu câte au fost, că nu le-am numărat, cred că vreo zece. Îmi dădeam seama că nașterea cărții va fi dificilă, dar nici nu va putea fi asemuită, metaforic vorbind, cu nașterea puiului de om în care extragerea fătului viu este făcută forțat, cu forcepsul, fiindcă, până la urmă, voi reuși să echilibrez romanul, chiar dacă finalul său pare oarecum neașteptat și cam grăbit. Acest prim volum are vreo 450 de pagini. De teamă că îl voi termina la 750-800 de pagini, temându-mă că un volum de dimensiuni mari va fi mai puțin atractiv, chiar și pentru puținii cititori de literatură din zilele noastre, la începutul penultimului capitol m-am hotărât să termin cartea la sfârșitul următorului capitol. Sper să fi scris un final inspirat, fiindcă e greu să găsești un final bun pentru o carte. Am avut două perioade de criză a scrisului, așa-zisul „blocaj al scriitorului”, dar am reușit să trec peste ele.

Ce semnale ai primit până acum de la cititori?
Am primit, spre bucuria mea, destule laude de la cei care mi-au citit cartea. Cele mai multe verbal. M-au bucurat, în special, aprecierile profesorilor de română și istorie, toți scriitori cu mai multe volume apărute, cărora li s-a părut interesant „Blestemul”. Însă nu toți m-au lăudat, căci unul dintre profesori mi-a reproșat că nu am folosit limbajul epozii. Același reproș l-am primit de la câțiva colegi de liceu. Doi dintre aceștia au fost cei mai critici (m-au criticat cu sinceritate, avem un grup pe Whatsapp), lucru de așteptat și bine întemeiat, dacă stau să mă gândesc că au dreptate. Într-adevăr, am încercat să folosesc cuvinte vechi, din secolul 19 (acțiunea se petrece cu deosebire în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza), dar cred că nu am reușit decât în mica măsură să duc la bun sfârșit această întreprindere. Ce să fac, nu sunt Mihail Sadoveanu. Nici Mircea Cărtărescu. O colegă chiar mi-a lăudat la început romanul, dar apoi mi-a mărturisit că personajele nu sunt credibile, însuși personajul principal i se pare cel mai puțin credibil. Așa o fi, că eu sunt subiectiv, de bună seamă. Lansarea romanului va avea loc vineri, 25 octombrie, la Librăria Elstar. Chiar dacă simt că nu aș vrea să împart cu nimeni „gloria reușitei mele beletristice”, sunt convins că am meritat aceste critici și că ele m-au ajutat să nu mă înfumurez, să nu mi-o iau în cap.

Pentru cititorii noștri, ai putea povesti puțin despre personajele principale? Desigur, fără să divulgi din acțiune.
„Blestemul” se poate încadra în genul ficțiune pentru adulți. Eu am vrut să-i dau tente de realism magic, dar nu știu dacă mi-a reușit. Acțiunea romanului se desfășoară pe vremea domnitorului Cuza. Domnul Unirii are trăsăturile și datele unui personaj tragic, romantic, dar m-am gândit și la marketing, căci multe instituții de învățământ din țară îi poartă numele: Academia de Poliție din București, biblioteci, școli și licee. Chiar la noi, în Câmpina, avem un exemplu în acest sens: Școala Cuza. După mine, „Blestemul” nu este decât în mică măsură un roman istoric, are prea puține accente istorice. Este, mai degrabă, unul de dragoste, în care se îmbină fantasticul și misticul. Este totodată și un roman religios, căci vorbește despre prietenia unui preot cu un fost locuitor al satului, Leonard Dinu, care, după moartea mamei sale, fuge din sat și ajunge în grija unui satanist, devenind el însuși satanist. Dar eu zic că am divulgat destule din bucătăria romanului, dacă mai spun multe distrug din plăcerea lecturii. Și vă invit, cu drag și emoție, la lectură!