Șase copii pentru care ‘familia’ are un alt înțeles. Să le deschidem ușa și sufletele...

- Social -

Copilăria, cea mai frumoasă perioadă a vieții. Una fără griji, în care jocul, bucuria prieteniei, a cadourilor de Crăciun, protecția familiei și școala sunt principalele preocupări. Cel puțin, așa ar trebui să fie. Din păcate, nu se întâmplă așa pentru toți micuții. Este și cazul a șase copii aflați în plasament la unul dintre centrele de tip familial ale Asociației 'Iubiți copiii' din Câmpina. Povestea lor este povestea a mii de suflete care, pentru părinții ce le-au dat viață, nu sunt decât fie niște 'greșeli', fie niște corvoade, fie niște martori ai lipsurilor de toate felurile, dar mai ales ai dragostei părintești.

Caractere diferite, așa cum i-am descoperit pe „copiii“ soților Bucur, asistenții maternali cărora le-au fost încredințați Narcis, Denis, Maria, Florin, Marian și Alex. Cei șase copii au în comun o durere pe care și-au încătușat-o, pe care nu vor s-o exprime cu voce tare, nu vor s-o viseze, lăsând doar ochii să le vorbească și, în unele situații, și modul de a fi, de a se comporta în societate, de a da sau nu atenție anumitor lucruri. E o durere care-i macină și pe care o vor purta o viață. O durere pentru care, pe post de pansament, și-au creat o mască, una a copilului care și-a înțeles soarta și s-a resemnat în fața ei.

Sufletele nimănui

Însă, în ciuda sufletului zdrobit, a multitudinii de „da’ de ce“ –uri pe care cu siguranță le au, chiar dacă nu le adresează cu voce tare, copiii aceștia n-au uitat să iubească. Iar toate sentimentele și le exprimă față de cei pe care-i consideră părinții lor, cei cărora le spun MAMĂ și TATĂ: Nicoleta și Ciprian Bucur. Nu există zi în care cei doi să nu fie luați în brațe și să nu audă „te iubesc, mami!“, „te iubesc, tati!“. Iar la rândul lor, soții Bucur le oferă micuților tot ce au, tot ce pot. Cel puțin, până la vârsta de 18 ani, când acești copii, considerați „ai statului“, devin ai nimănui. Dacă nu sunt încadrați într-o formă de învățământ, asistenții maternali sunt obligați să-și ia mâna de pe ei, lăsându-i în voia sorții. Trauma copilăriei, alinată într-o formă sau alta în aceste centre, este redeschisă și accentuată de abandonul total de care au parte odată cu majoratul. La 18 ani, statul îi consideră apți de a se descurca și integra în societate. În realitate, mulți dintre ei, fără sprijin, fără adăpost, fără o calificare, cu boli diverse, devin cauze pierdute.

Trei perechi de frați, șase caractere diferite

Narcis are 15 ani și deja a început să se gândească la momentul în care majoratul va fi cea mai cumplită zi din viața lui. Una mai grea decât momentul în care împreună cu fratele lui, Denis (13 ani), au ajuns într-un centru de plasament. Spre deosebire de fratele lui, care are un comportament mai aparte, marcat de puseuri de violență, agitație, Narcis este o fire introvertită. Refulează prin sport și desen… unul în alb și negru, unul din care nu lipsește tristețea. Nu vrea să povestească despre familia naturală. Spune că-i este bine în mediul pe care-l are acum, de unde nu-i lipsește nimic. Dar, asemenea celorlalți „frați“, are anumite limite în a visa, în a-și dori. Nu vrea să sufere sperând în van. Nici Moșului nu-i cere prea multe. De fapt, nu-i cere nimic… Dar, cine știe, poate niște creioane speciale, niște seturi de culori, planșe și câteva lecții pentru perfecționarea tehnicilor l-ar face să-și revizuiască un pic atitudinea față de ceea ce înseamnă magia Crăciunului și existența unui Moș care are menirea de a-i face fericiți pe toți copiii. Și, poate, pasiunea sa, care acum îi este și balsam pentru suflet, i se va transforma într-o sursă de câștig, în viitor. 
Pe Denis nu l-am găsit acasă. Din cauza comportamentului care tulbura atmosfera din centru, acesta urmează cursurile Școlii Speciale de la Voila și vine doar în week-end, „acasă“, pe Muscel, așa cum e știută de câmpineni zona unde sunt cele două case de tip familial ale Asociației „Iubiți copiii“. Sportul face minuni, fiind totodată și un mod de eliberare de toate gândurile și energiile negative. Sportul, cum este cel de contact, făcut într-un mediu organizat, îi poate deschide lui Denis o nouă viziune asupra controlului violenței și-i poate retușa comportamentul. Dar psihologii și antrenorii care modelează caractere prin sport pot găsi o soluție și pentru acest copil. Cu siguranță, judecarea și marginalizarea lui nu trebuie luate în calcul!

Maria este singura fată dintre cei șase copii aflați în grija soților Bucur. Am găsit-o plimbându-se cu rolele prin casă. Abia așteaptă să vină zilele frumoase să alerge în voie pe-afară. Momentan, tocește rolele prin casă și nu absentează, pentru niciun motiv, de la cursurile de dans. Are 11 ani și este o „avalanșă“ de tandrețe. Nu există zi în care să n-o ia pe „mami“ în brațe, să nu-i amintească faptul c-o iubește enorm. Din păcate, are o formă de retard care o împiedică să se dezvolte intelectual asemenea copiilor de vârsta ei. Nicoleta Bucur speră ca împreună cu terapiile pe care le urmează cu un logoped s-o ajute să învețe tainele cititului. Momentan, nu distinge sunetele. Știe însă să măsoare distanța Câmpina - Ploiești, acolo unde mai merge în vizită la familia lărgită, dar și împreună cu „tati“ Ciprian, la cumpărături. Sunt distanțe diferite pentru Maria. Surprinzător, drumul este văzut lung atunci când trebuie să meargă în vizită la cei care îi sunt membrii familiei în acte, dar scurt și plăcut atunci când își însotește „tatăl“ la cumpărături sau alte treburi. Ne-a mărturisit că-i place iarna, mai ales că este născută în acest anotimp. Dar fiecare aniversare vine cu întrebarea „câți ani mai pot rămâne aici, cu voi?“. De la Moș Crăciun își dorește o pernuță cu „Soy Luna“, una pe care să adoarmă cu gândul că viața îi va aduce momente frumoase.
Tot aici l-am întâlnit și pe fratele ei, Florin, care va împlini 10 ani. Se recomandă „Foin“ pentru că, momentan, atât poate. O fire energică, extrem de schimbătoare, dar care oferă cu generozitate zâmbete și, mai ales, dragoste. N-are timp prea mult să stea de vorbă cu oaspeții, pentru că mai are de „meșterit“ câteva jucării. În privința cerințelor adresate Moșului, scrisoarea a fost scurtă și la obiect: o mașină cu telecomandă.

Cei mai triști ochi ai unui copil pe care i-am întâlnit vreodată sunt cei ai lui Marian. Ochi care vorbesc mai mult decât ceea ce poate el să-ți povestească despre ceea ce a văzut în familia naturală, de unde a fost luat în plasament de urgență împreună cu fratele lui, dar mai ales despre ceea ce simte. Anul trecut, când cei doi au ajuns în casa de pe Muscel, Marian n-a vorbit și n-a mâncat o zi întreagă. Ușor, ușor a început să se adapteze noului mediu. Însă ochii îi trădează durerea care îl va chinui multă vreme. Ca toți copiii, și el îl așteaptă pe Moș Crăciun, iar în preferințe se numără un robot cu telecomandă sau o barcă cu motor.
Total opus îi este fratele mai mic, Alex, un „ghem“ de energie și veselie. Are doar patru anișori, iar pentru el, faptul că lumea i s-a schimbat la o vârstă la care memoria nu înregistrează prea multe din ceea ce se întâmplă în jur, i-a fost de ajutor. Este foarte prietenos și nu va ezita să-ți explice într-un limbaj stâlcit și foarte haios toate mecanismele jucăriilor. Abia îl așteaptă pe Moșu’ cu o „masină de vitesă“, cu iaurturi cu fructe și tort.

Dumnezeu lucrează și prin mâna lor

Cât despre asistenții maternali Nicoleta și Ciprian Bucur, ei fac parte din categoria acelor oameni prin mâna cărora Dumnezeu lucrează. Au ajuns să aibă această viață după ce s-au hotărât să înfieze un copil. În anul 2000, au reușit să adopte o fetiță care atunci avea aproape șase luni și care, acum, este liceană. Din 2005, Nicoleta Bucur a hotărât să se dedice cu totul sufletelor nevinovate și să vină la Asociația „Iubiți Copiii“, iar pasul i-a fost urmat în 2008 și de către soțul său, Ciprian. De atunci, au fost mamă și tată pentru 14 copii. Unii au fost înfiați, alții au fost reintegrați în familiile biologice, iar dintre aceștia îi mai au acum pe cei șase. Nu se plâng de nimic, nu cer nimic, dar se bucură, totodată, când există persoane care le deschid ușa și le oferă micuților mici atenții. Își doresc sănătate, răbdare și înțelepciune pentru a-i îngriji, educa și a-i ajuta pe acești copii să se salveze.
Noi le putem aduce un strop de bucurie, ajutându-l pe Moș în îndeplinirea dorințelor. Pe lângă jucării, le putem oferi rechizite, dulciuri și hăinuțe. Cei interesați, îl pot contacta pe Cristi Minculescu, coordonatorul Grupului „Pentru Tine“, la numărul de telefon – 0726.279.537 sau pot lăsa mesaje pe pagina de facebook a grupului, care este publică.   

Text: Liliana Maxim Minculescu
Foto: Cristi Minculescu